Mi s-au spus, zilele astea, cam de toate.
Că îmi plâng de milă şi mă complac într-o stare de sfârşit de lume.
Că sunt un om curajos şi e de admirat faptul că mă ridic şi merg mai departe.
Că sunt cumplit de statornică şi încăpăţânată în deznădejdea mea.
Mi s-a spus că, poate, e cazul să apelez la ajutor specializat.
Dar mi s-a spus şi că sunt doar un om ce-şi trăieşte într-un mod firesc nefericirea.
Şi sunt curioasă, da. Voi, cum mă vedeţi?
Vreau să cred că pot să primesc părerile aşa cum vin. Fie că sunt laude sau critici. Vreau să cred că încă am puterea de-a învăţa din critici, de-a nu mă pierde printre laude. Şi ştiu sigur că toate lucrurile astea venite dinafară, de la oameni care mă cunosc bine, sau mai puţin bine, de la oameni care mă privesc dintr-un unghi, sau din altul mă ajută să mă văd eu pe mine mai clar. Şi desigur, am nevoie de asta.
(şi nu îmi plâng de milă în seara asta şi totuşi piesa Iubirea de lut a Tatianei Stepa mi s-a lipit cumplit de suflet. Ce voce – trăire are femeia asta!)
0
Articol anterior
15 comments
Judecata de la distanţă, în lipsa tuturor datelor, concrete şi exacte, e greu să producă concluzii corecte chiar şi pentru un fin psiholog. Iar critica e cu atît mai greu de acceptat cu cît e bazată pe date eronate şi/sau incomplete.
Aşa că n-am să mă hazardez în a oferi o părere, ci mă rezum la a prezenta concluzii rezultate din experienţe personale sau ale altor persoane apropiate, atunci cînd se poate şi e cazul, în încercarea de a fi de ajutor în vreun fel. Las pe alţii mai pricepuţi, să lipească etichete.
Drug… ceea ce ceream nu era decât o părere, una dinafară, aşa cum se vede, filtrată doar aşa, prin prisma posibilităţilor limitate… Nu poţi să cunoşti un om, să spui că îl cunoşti, nici locuind cu el, dar apoi dintr-un blog, unde, clar, e afişată doar o parte…
Ar fi păcat să mă hazardez să arunc cu păreri care ar putea răni, descuraja, demoraliza, jigni, etc. Şi nici cu laudele nu vreau să mă „dau în bărci” (că tot mi-a aruncat cineva expresia asta din colţu’ gurii), că apoi se urcă la cap. 😛
Pînă una-alta, pentru mine eşti „unul dintre prietenii de departe”. Cu bucuriile şi tristeţile tale, ca fiecare dintre noi.
😀 deschisa , foarte deschisa. Cred ca e cel mai bine spus este o femeie fina.
Nefericirea … e ca o padure intunecata sau un camp cenusiu. Si ce ai nevoie … se poate ca se numeste afectiune.. ceea ce e fara plata … http://www.youtube.com/watch?v=0FWFJwxEyQQ
De afecţiune avem nevoie cu toţii. Unii mai mult, alţii mai puţin. Unii recunoaştem, alţii nu.
Întotdeauna sunt lucruri despre care se poate vorbi deschis şi altele care au nevoie de o afişare voalată…
Mulţumesc.
nu te vad nicicum… ca… nu ai pus o poza de-a ta aici… dar te simt din ce scrii…. femeie… cu tot arsenalul de nuante si semnificatii ale cuvantului…
si sa ramai femeie… altfel… nu ai mai fi tu… si ar fi pacat..
Ei, Ovi, uite-mă aici – http://normalitateanormala.wordpress.com/2011/10/page/2/
Mulţumesc frumos pentru apreciere. Ovi, cu toate ale mele, bune şi mai puţin bune, sunt aşa cum pot să fiu. Dar, desigur, mă străduiesc mereu să schimb cele de care nu-s prea mândră…
cine va lupta cu furia ta, daca nu tu!
cine va recunoaste ca a gresit, daca nu tu!
cine va avea incredere in oameni, daca nu tu!
cine va pleca genunchii inimii, daca nu tu!
cine va accepta schimbarea, daca nu tu!
cine va iubi sincer intr-o zi, daca nu tu!
cine esti tu, daca nu tu!
– in alta ordine de idei: imi pare neobisnuit ca o mama sa se refere la copilul sau (mic de varsta) spunand – Pustiul! imi lasa o impresie neclara privitor la relatia emotionala dintre voi, mama si fiu.
cele spuse pot conta sau nu; reprezinta o parere raspuns la solicitarea ta cea curioasa …:)
Cele spune, contează, altfel n-aş fi pus întrebările. Cât despre faptul că-i spun fiului meu Puştiu´, am simţit nevoia să explic mai pe larg, c-am mai fost întrebată, de mai multe ori, despre asta…
Eu, da! Dar uneori e mai bine împreună cu alţii decât singură.
Mulţumesc.
inseamna ca esti gata sa reintri in realitatea normalitatii normale …; spune si se va face! 🙂
niciodata nu ai fost singura! doar ti-ai acoperit ochii …
Pot spune ca te cunosc doar prin prisma blogului, chiar si asa, cred sincer ca blogul reprezinta un mod de a te cunoste. dupa felul in care scrii te percep ca fiind inteligenta dar si nefericita. Esti o mama iubitoare care se blocheaza in trecut si care nu poate trece peste anumite greseli. Analizand aspectul bloglui, cred ca esti clasica si eleganta, trista totusi. Nu scrii pentri trafic ci blogul este ca o supapa pentru suflet. Mai cred ca esti sincera si directa. Imi lasi impresia ca trecutul tau e un refugiu in care te intorci adesea, dar in aceeasi masura este si un spatiu al durerii si greselilor. Oricum ar fi, cred ca nu vrei/poti sa te desprinzi de el. Ti-e teama de viitor? S-ar putea sa ma insel, dar cam asa te percep eu…
Din lipsă de alte posibilităţi, cunoaştem oamenii din ceea ce ne oferă, nu? Blogul e o modalitate, clar. Şi, sincer, sunt lucruri pe care le ascundem în viaţa de zi cu zi şi le afisăm pe blog… alte feţe de-ale noastre, nu neapărat mai rele sau mai bune, ci diferite, care, poate, nu se potrivesc în contextul de zi cu zi…
Trecutul meu e cam prezent, să ştii… şi teama e legată tot de prezent.
Mulţumesc mult. Apreciez faptul că ţi-ai exprimat părerea şi ai făcut-o într-un mod frumos. Aşa cum ţi se potriveşte.
hold on! keep going! grass is green, cand nu ninge, ca atunci zici snow is white-blue/ light blue! myagy smart saying! 🙂
bine pe mai departe!
Inevitabil, asta facem, nu? Mergem mai departe. Mda, şi cerul e albastru. Şi marmota învelea ciocolata, parcă, da´ nu sunt prea sigură că nu le prea am cu reclamele astea…
Ms. Bine şi ţie.
Eu cred ca ar trebui sa zambesti mai des ;). Nu ar trebui sa te schimbi decat daca tu simti ca ar fi necesar, pentru tine, doar daca tu simti nevoia de o schimbare in tine. 😉
Comments are closed.