Cine e Puştiu´?

Cine e Puştiu´ cred că ştiţi cu toţii, cei care mă citiţi. E fiul meu, năzdrăvanul de 3 ani şi jumătate, un copil frumos, isteţ şi c-o poftă de viaţă debordantă. Un copil unic, ca toţi copiii.

De ce puştiu´, asta e, de fapt, întrebarea la care voi încerca să răspund pentru că, se pare, stârneşte mai multe întrebări decât aş fi crezut.
Deci, de ce Puştiu´ şi nu fiul meu, Marc, îngeraşul, prinţişorul, copilul, găluşca (cum îi spuneam când era bebeluş) sau, cine ştie ce alt apelativ de alint?!

Îi spun puştiu’ pentru că simt că i se potriveşte. Copilul meu e cea mai mare realizare a mea, clar, şi e singura fiinţă de pe lumea asta pentru care n-aş sta pe gânduri orice ar trebui să fac. Nimic din tot ce-am făcut, în tot decursul vieţii mele, nu se poate compara cu faptul că sunt mama unui pui de om. Faptul că sunt părinte e, pentru mine, în aceeaşi măsură, o bucurie incredibilă şi-o teamă nemăsurată. Dar e, mai presus de toate, cea mai mare responsabilitate a vieţii mele. E o datorie care mi-apasă, uneori, umerii, mai mult decât simt eu că pot duce. Şi e pentru totdeauna, clar.

Îi spun puştiu´ pentru că nu simt că e proprietatea mea, nu simt că el îmi aparţine mie ci eu îi aparţin lui, pentru că eu am ales să fie şi îi sunt datoare cu tot ceea ce pot să fac pentru el, pentru că-l văd ca pe un omuleţ aparte, cu personalitate proprie, extrem de bine definită, cu propriile alegeri şi propriile asumări ale consecinţelor (bine, aici avem mult de lucru, desigur!). E un mic ştrengar dar îmi place de el aşa cum e, chiar dacă îmi dă multă bătaie de cap. Pentru mine, faptul că e aşa încăpăţânat, că nu renunţă la părerile lui, că încearcă să facă toate cum vrea el, sunt semnele unei personalităţi puternice, ale unui om care vrea şi se străduieşte să lupte pentru ce doreşte. Şi aşa îl vreau, un om puternic. Şi independent. Da, poate că lucrurile par ciudate dinafară dar chiar nu îmi doresc ca el să fie un copil lipit de mine, dependent de mine. Şi nici nu e. De-aia e puştiu´ şi nu un alt nume de alint care ar putea părea mai puţin detaşat.

Şi, în plus, blogul ăsta e locul meu, aşa cum simt eu că trebuie şi poate să fie. Al meu, cu toate cele care sunt eu. Puştiu’ e cel care mă obligă să fiu om matur şi, în acelaşi timp, să nu uit să fiu copil, e cel care mă salvează, de multe ori, e cel care mă ţine pe linia de plutire, doar existând, e cel care îmi bucură sufletul. Dar el nu e acoperă toate golurile din viaţa mea. Nu ştiu dacă aşa e normal, anormal, firesc sau nu, dar ştiu că nu pot spune că, faptul că am un copil, înseamnă totul pentru mine. Nu. Sunt, dincolo de a fi mamă, şi altceva, om. Mai sunt lucruri, dorinţe, trăiri, în mine, altele, care ţin numai de mine, care-şi cer dreptul la viaţă şi blogul ăsta despre asta e. Despre luptele mele cu viaţa. Toate. Marc, puştiu´ e doar un musafir pe-aici, din când în când. Şi îmi e, şi vreau să îmi fie, însoţitor în ale vieţii şi nu refugiu. Şi suntem noi, mamă şi fiu şi, în acelaşi timp, două persoane separate. Eu. Şi el, Puştiu´.