Nu-i o întrebare ușoară, în contextul iureșului în care trec zilele, viața. Dar, ca exercițiu măcar, îmi zic că răspunsul ar trebui să vină simplu, fără prea multă analiză, dând frâu liber primului impuls, cam așa…
Mă bucură sentimentul pe care mi-l dă, măcar uneori, senzația că fraza aceea pe care trebuie să mi-o repet ca o mantră îmi ajunge în străfunduri și-o simt reală și punct de sprijin. Sunt mai tare decât problemele mele. Mi-e efort, nu-mi vine ușor, dar mi-e exercițiu necesar.
Mă bucură diminețile în care parcurg pe jos sau cu bicicleta, două bulevarde ale orașului, îmbrăcate în soare și într-o agitație care nu mă deranjează la orele acelea, cu oameni care-și văd de drumul spre birourile unde-și petrec mare parte din viață, unii voioși, alții întunecați, și e timp în care imaginația zburdă și sunt eu cu mine însămi și e bine.
Mă bucură candoarea Puștiului care e mereu euforic atunci când merge cu bicicleta, când se joacă cu copiii prin parcuri, când e prins într-o activitate care-i face plăcere, când îmbinăm seara poveștile de peste zi cu episoade de tandrețe și apropiere dătătoare de sens, când doarme cu un chip atât de senin de parcă n-ar exista nimic altfel decât bun pe lume.
Mă bucură câte un gând, o privire, o vorbă spusă în vânt, o mână strânsă, un mulțumesc venit cu sinceritate, un moment de satisfacție a unui lucru bine făcut, pagini ale unei cărți care-mi transmite emoție, natura înverzită, cărările de munte, orele când sunt la volan și gonesc pe drumurile țării, cafeaua cu mult lapte, muzica lui Ibrahim Maalouf, macii de pe marginea șoselelor, ploaia.
Sunt multe mici sau mai mari bucurii și le trăiesc, dar uit prea adesea să le apreciez, să fiu conștientă de ele, să-mi iau de acolo energia pentru a putea continua. Deh, alergăm întruna, ne preocupăm de grijile cotidiene și n-avem timp, n-avem timp de lucrurile bune din viața noastră.
Ce vă bucură pe voi? Așa, simplu, fără să stați prea mult pe gânduri?
18 comments
Mă bucur când stau la televizor și pisica vine și se instalează tacticos la mine în poală 🙂
bucurie simplă, autentică, reală. fain. 🙂
Copilul meu. De cand a venit pe lume sunt schimbata, sau poate „adusa la suprafata”, nu contenesc sa ma uimesc de cum se face un om om. Natura. Inclusiv buruienile, baltoacele, tot ce e natura. Oamenii amabili de felul lor. Mersul pe bicicleta si cu masina (as merge si cu rolele dar mi se pare ca am depasit varsta!), inotul. Pisica mea bizara, uratica dar blanda si tandra. Cafeaua de dupa-amiaza. Ploile scurte de vara. Zapada. Pasarelele si cantecul lor extraordinar. Cand imi cumpar ceva si-mi place si dupa o saptamana (!!!) Cand calatoresc cu ai mei. Cand stam toti la masa. Sfarsitul unei zile in care am bifat tot ce aveam de facut si nu ma tragea inima sa fac. Cred ca mai sunt multe – trag concluzia ca ma bucura cam multe…!
de cum se face omul om, asta da, e o uimire continuă.
cât despre role, crede-mă, nu există o vârstă limită, limita e doar în capul nostru, de obicei.
nu ne prea conștientizăm bucuriile, ni le trăim, ne par firești, le trecem cu vederea. dar uite câte se adună…
Ma bucura drumul de la si inspre casa, masina mea frumoasa care ma duce unde am nevoie, bucuria copilului meu cand e intr-un grup mare si ma vede, mana moale si calda din mana mea cand ne plimbam, dragostea, sa stau in genunchi in biserica mea, bujorii roz, cartile noi, poezia, gesturile de delicatete ale necunoscutilor, cersafurile racoroase cand afara e canicula, sunetul ploiii pe acoperis si…cafeaua;)
ca o poezie, așa ai scris. tare frumos. și tare m-a bucurat bucuria ta.
Mă bucură bucuria altora atunci cînd am putut-o crea sau am contribuit la ea. Restul sînt nimicuri personale pe care le iau aşa cum vin. 😉
păi, ia să faci tu o bucurie azi, ca să ai de ce să te bucuri. vorbim mai târziu? că prea a trecut ceva vreme… 🙂
Da, aş avea nevoie de-o bucurie. Poate mai mult de atît.
Azi mi-e rău. Poate de la vreme, poate de la oboseală, poate… Nu contează.
O să-i fac Copilului o bucurie, îi fac de mîncare. Şi mie, dacă m-oi ţine pe picioare.
O să vorbim. Dacă nu azi, cîndva. :-* >:D<
ma bucur cand e liniste deplina..
e vreodată liniște deplină? tare-mi pare imposibil. bine, știi tu, la mine-i balamuc neîntrerupt. ieri mi s-a spus că o metodă prin care să-ți golești mintea de toate e să te gândești la o absurditate logică. mie nu mi-a ieșit, că prea mi-e plin capul de absurdități… :)))
Îmbrățișările…
….și zâmbetul pe care l-am creat pe-un chip.
zâmbesc, că ești pe aici, Oana. și-o să mai ajung și pe la București, măcar cât de-o îmbrățișare. altfel… pune zâmbete pe chipuri în continuare…
Fiindcă mai e foarte puţin şi începe Festivalul International de Teatru de la Sibiu ador momentul în care cortina se ridică şi începe spectacolul.
bucurie frumoasă, plină de emoție. să fie așa, copleșitor de frumos.
în afară de un fotbal și un single malt cu băieții mei, de orice cu Olguța sau să-i văd pe toți trei împreună? … da, mă bucură grozav priveliștea unei ființe cu vocația suferinței care tocmai și-a dat voie să se bucure de (câte) ceva
mulțumesc. și la cât mai multe bucurii.
Copilul cand isi aarata sincer emotia, o dimineata in care ma trezesc devreme si am timp sa fac ce simt, privelistea de la etajul la care locuim, al cincilea, o cana cu vin fiert in serile de iarna, dragostea lui. plimbarile de seara, ca mi-am impus reguli noi, sa ma simt mandra de mine.
Bucuriile astea sunt cele ma de pret.
Multe sa ai si tu!