Cer înstelat? Da. Lege morală? Nu prea.

” Cerul instelat deasupra mea si legea morala din mine! ” – cuvintele lui Kant, in timpul liceului, vegheau deasupra usii de intrare in sala unde tineam cursuri de psihologie. Cu mintea mea de copil – adolescent le citeam zilnic si-mi placea muzicalitatea lor dar nu ma straduiam sa le inteleg prea mult. Si-apoi, in anii ce-au urmat, cuvintele astea mi-au ramas in suflet, reamintindu-mi-le ori de cate ori priveam cerul plin de stele si ceva in fiinta mea era adanc rascolit. Cerul instelat m-a atras si m-a incantat intotdeauna. Maretia lui, sentimentul ca sunt doar un fir de praf sub infinitatea lui, pe care-l am privindu-l, puzderia de stele, reci dar fascinante…
Cuvintele lui Kant, parte din fraza care sta scrisa pe mormantul marelui filozof – ” Două lucruri umplu sufletul de o admiraţie şi o veneraţie mereu crescândă şi nouă, în măsura în care reflecţia şi le întipăreşte şi se ataşează de ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine ” – m-au pus deseori pe ganduri. Cati dintre noi reusim sa ne traim, macar in parte, viata, ghidandu-ne dupa aceasta “lege”? Simpla, in aparenta dar, prea complicata, de fapt? Parca in timpul in care traim nu mai exista nici un fel de lege morala care sa ne guverneze viata, sa ne-o indrume. Mai degraba functioneaza o lege a junglei, in care fiecare-si cunoaste doar interesul propriu si nu conteaza nimic inafara atingerii lui. Privesc in jur si tot ce vad e doar dezorientare. Infinit de multe cai gresite. Pe care, cu buna stiinta, o apucam. Fara sa gandim prea mult. Si e trist, ca nici acolo unde ar trebui sa gasim exemple bune de urmat nu gasim decat cai si mai ocolitoare. Familia, scoala si biserica. Trio-ul educational, care ar trebui sa ne ajute sa ne formam, sa pornim in viata cu incredere, optimism si moralitate. Cu sentimentul ca suntem o rotita dintr-un tot care, pentru a functiona in buna stare, are nevoie ca toate piesele lui, oricat de mici, sa conlucreze, sa-si uneasca fortele. Dar ce pot invata copii din familiile destramate, din familiile cu parinti plecati, la munca, in cine stie ce colt de lume? Ce pot invata intr-o scoala unde dascalii nu mai au sentimentul datoriei, lipsindu-le cu desavarsire implicarea, dedicarea? Cat despre biserica, acolo unde ar trebui sa fie exemplul extrem de moralitate, locul din care ar trebui sa plecam imbogatiti sufleteste… se intampla, mai degraba, sa plecam dezgustati de materialism, de aparentele inselatoare… si ce sa te astepti de la preoti care conduc Maserati sau joaca biliard, in chiar incinta bisericii?
Desigur, nu sunt eu nimic sa acuz. Sunt, la randul, meu, doar o rotita nesemnificativa, si totusi importanta, intr-un mecanism urias. Incerc, fara sa reusesc intotdeauna, sa functionez conform unor norme… de moralitate. Nu reusesc, cum ziceam, sa urmez mereu o conduita dar ma straduiesc. Ma straduiesc ca actiunile mele sa nu provoace efecte negative asupra celor din jur, sa nu deranjeze, sa nu faca nota discordanta intr-un sens rau (stiu, totul e interpretabil, ceva rau pentru mine poate insemna mai putin rau pentru altul!). Bunul simt e regula dupa care ma ghidez, legea care ma salveaza, uneori de mine insasi, de la alunecare. Si nici nu incerc sa generalizez. Stiu bine ca, desi realitatea de care ma lovesc e cea descrisa mai sus, exista inca si adevarate exemple de moralitate. Din pacare, si asta e tristetea care-mi apasa sufletul, aceste exemple sunt putine, clar insuficiente prin comparatie cu lipsa de moralitate, prezenta in toate domeniile, in care traim. Si, mai e rau e ca, simt ca totul merge inspre rau, nicidecum inspre bine. Problemele morale ale societatii se inmultesc vazand cu ochii, se adancesc, si ajungem sa luam maine drept moral ceea ce azi consideram imoral. Si, totusi, pana unde, pana cand? Cat de mult pot sa decada oamenii? De ce ar fi nevoie pentru a se schimba ceva? Ce se mai poate face cand sa minti, sa inseli, sa trisezi, sunt lucruri perfect normale? Cand, oriunde ne-am arunca privirea, in jur, nu vedem decat lipsa de moralitate? Doar resemnarea ramane?