Copilul cu-n iepure în buzunar

Mami, când ai să fii bătrână, la 100 de ani, o să te duci la casa de bătrâni, dar eu o să locuiesc aproape, să te pot vizita mult! Pentru el, casa de bătrâni e locul frumos în care oamenii în vârstă își doresc să ajungă, ca într-o vacanță prelungită, unde e loc doar de relaxare.
Îl luăm pe Iepurilă cu noi în parc, dar nu-l pun în geantă, ci în buzunar, să se bucure și el de cum mă distrez eu. Are șase ani și mai mult de jumătate și continuă să creadă că jucăriile au suflet, că simt ele cumva, deși-s de pluș, și înțeleg și trăiesc și ele.
O floare portocalie pentru mama. Să știi că are culoarea soarelui și am ales-o ca să te bucure când ajungi seara târziu acasă. Gesturi mici de copil cu suflet mare, uneori am impresia că e prea mare pentru lumea aceasta în care trăim și tare-i va fi greu.
Vrei, mami, să ne sărutăm pe gură? Ok, hai! (diversiune, să văd cum reacționează)… Nu, nu cu tine vreau, aș vrea să am o iubită. Mda, experimentăm, copilăresc, și primele mirări despre legăturile dintre fete și băieți. Și primele emoții, atașamente, timidități.
E tot o candoare copilul acesta. Și-o curiozitate neobosită, cu întrebări la fiecare pas acum când trece bariera cititului și ceea ce scrie pe panouri, pe clădiri, în vitrine, oriunde, nu mai e doar o înșiruire de semne. Și-apoi, de când știe cum să folosească în cuvinte literele alfabetului, e plină casa de mici dedicații. Pentru foca de pluș care și-ar dori pui mici și frumoși, pentru roboții lui cu arme puternice (deh, cum altfel?!), pentru construcțiile din Lego, pentru oamenii din jur, toate asezonate cu multe inimioare roșii, cu multe floricele și cu câte un soare strălucitor, mereu. Și e atâta bucurie simplă în modul în care trăiește el lucrurile, mergând în pas voios pe stradă, vorbind cu iepurele de pluș din buzunar, visând ba la o pisică, ba la un câine husky, ba la un porcușor roz. Și da, îi confirm că e posibil să existe, așa cum crede, fără să simt că-l mint sau amăgesc, o lume a zânelor, sau o lume a ștrumfilor, sau o lume a lui Habarnam și a prietenilor lui, și ce dacă noi nu o putem vedea, nu o putem percepe? De ce n-ar exista? Doar pentru că suntem oameni mari și serioși și nu mai credem în povești?