Înapoi pe șine

Deraiez. De multe ori. Nu-mi dau seama de ce. Poate că prind viteză prea mare și mă dezechilibrez. O iau pe alături și mă pierd prin hățișuri. Sau, poate, merg în direcția greșită și mi-e musai să mă corectez cumva. Să mă opresc. Să privesc în altă parte. Să o iau în altă direcție. Poate tot greșită, dar alta.
Când deraiez, mi se pare că nu mai e alt drum bun pentru mine. Că mă împotmolesc. Că nimic nu are sens. Și-apoi mă lovește câte un fulger venit de nicăieri, tocmai atunci când am impresia că nu mai am nici motivație, nici tărie, nici chef să merg mai departe. Dar am, din toate. Mereu am.
Mereu pot și atunci când simt că nu mai pot.
Mă întreabă oamenii de ce scriu așa cum scriu. Că e bine, dar deh, ce-i cu aerul ăsta trist?! Mi se dau sfaturi. Sunt trasă de șireturi. Deh, tare-i valabilă treaba aceea cu n-ai cum să-i mulțumești pe toți… și, din păcate – o recunosc – mă prea străduiesc mereu să fac acest lucru. Să fie oamenii mulțumiți de mine, cu mine. Eu pierd. Pierd mult. Și-n același timp, conștientă fiind, îmi dau seama că oricum n-am cum să fiu altfel decât sunt. Nu esențial. Că pot schimba unele mici chestii, și-o fac, și-mi și iese uneori, că pot controla, că pot învăța, dar e mai mult vorba de ajustare, nu rescriere totală a unui fel de-a fi… În plus, aici, pe blogul acesta prăfuit, scriu tocmai într-un mod în care nu-mi prea permit să fiu în viața de zi cu zi, când mă ajung din spate termene limită, când sunt lucruri multe care depinde de cât de organizată sunt eu, când rațiunea trebuie să fie în alertă. Aici e momentul meu de răgaz. E drept, mai amărât, așa. Trist. Sau deprimant. Toate la un loc. Dar e locul meu și e așa cum simt.
Și azi, de exemplu, mă bucur că… tocmai faptul că m-a pus cineva într-o situație critică psihic, m-a forțat să iau atitudine, instinctiv, și să revin pe șine. Să mă scutur de toate câte s-au adunat în ultimul timp și să caut resurse pentru a continua.
Și e bine. Cumva, așa rău, e bine.