Tot un act de curaj e și să spui nu. Să spui nu pot sau, chiar mai mult, să spui nu vreau. Nu vreau să continui o relație, un job, o situație care nu-mi dă o stare de confort emoțional, psihic, care nu mă ajută să cresc, ci mă obligă la compromisuri pe care nu le fac împăcat cu mine însumi fiind.
Mi se pare că atunci când simți că se încalcă ceva în sinele tău interior, că ești obligat – insist, ești obligat, nu alegi – să ieși din zona de confort psihic, e cazul să te oprești. Sau să iei atitudine.
Ca persoană, cât ar trebui să suporte un om? Frustrări avem cu toții, e clar. Unii le verbalizăm, le manifestăm, alții le strângem în noi și-apoi erup devastator, ca un vulcan. Dar unde-i pragul acela unde dai rău cu capul, când trebuie să te oprești? Cât și când cedăm pentru a ajunge undeva, sau măcar pentru a simți că facem ceea ce trebuie făcut? Trăim într-o lume în care cei mari îi înghit pe cei mici și lupta pentru putere se duce la absolut toate nivelurile. Poți să stai împotriva curentului, sau te poți lăsa purtat de el. Cine stabilește care-i calea potrivită?
Mă întreb de ce ne e teamă să ne împotrivim, să spunem clar și răspicat nu atunci când îl simțim în sinea noastră? Pentru că nu avem destul de multă încredere în noi înșine și fiecare nu ne face să ne simțim și mai copleșiți de nesiguranțe? Sau pentru că ne e teamă să ne asumăm urmările unor astfel de decizii? Sau pentru că așa e societatea, că trebuie să ne aliniem unui mers defectuos al lumii? Că așa e mai bine? Pentru cine, mai bine?
Rămânem adeseori blocați în situații care nu ne plac, dimpotrivă, care ne fac rău, ne plângem de milă acolo, afundându-ne și considerându-ne loviți de soartă. Ca și cum o mână învizibilă ar trebui să miște piesele propriilor noastre vieți în direcții care să ne fie utile, să ne facă bine, să ne împlinească, nouă revenindu-ne doar partea aceea în care primim ceea ce ni se dă. Să nu avem noi responsabilitatea deciziilor, a alegerilor.
Avem dreptul să nu putem. Și chiar să nu vrem. Avem dreptul să nu spunem da când vrem să fie nu. Învăț asta.
12 comments
Asta ar trebui de fapt să fie una dintre primele învăţături încă de la grădiniţă. „NU” înseamnă opoziţie, înseamnă neconcordanţă, înseamnă neînţelegere, înseamnă „nu e ca tine”.
A spune „NU” e primul lucru care e denigrat în lume, fiindcă „deranjează” pe cei de sus. Avem drepturi cu nemiluita, teoretic, dar uită-te la consecinţele legale ale unor afirmaţii oricît de îndreptăţite ar fi ele.
Am scris textul ăsta eu pentru mine, de fapt. Că, dincolo de societate, de reguli și limite, îmi dă bătaie de cap faptul că mie mi-e greu să spun lucrurile clar. Da, desigur, asta naște situații aiurea, frustrări și etc…
Mi-aș dori să avem mai mult curaj să fim noi. În orice situație. Să credem în felul nostru de a fi. Mă uit la Puștiul acesta de șapte ani care încă nu-și cenzurează reacțiile, e el așa cum e, fără să-și pună întrebări… mi-e teamă de influența pe care viața o va avea asupra lui…
Depinde cum învaţă să reacţioneze la ceea ce viaţa îi aruncă-n cale.
În mare cred că există trei variante:
– supune-te necondiţionat
– zi ca ei şi fă ca tine
– zi ‘nu’ şi luptă-te pînă-n pînzele albe
Care variantă e mai potrivită în care situaţie sau dacă trebuie aleasă pentru totdeauna doar una singură ca principiu de viaţă – asta nu mai ştiu să spun. Fiecare după caracter şi educaţie. 😉
mai bine inventăm o a patra variantă. nu știu care, că-s blondă, deh… 😛
A patra variantă: pustnicia. A cincea: colonizarea spaţiului extraterestru, construirea unei noi Terra Nova fără şefi, fără răutate, fără minciună. Mai vrei? 😀 Ai noroc că-mi sînt dragi blondele! >:D<
Gata, plec. Dar mai sunt locuri pe lume unde poți să fii numai tu, chiar fără tine însuți?
Trişezi: asta nu-i întrebare de blondă! 😛 😀
Singurul loc unde mai există o relativă libertate e în interiorul propriei minţi.
Există însă riscul de a rămîne captiv(ă) acolo. 😉
toți suntem captivi cumva, undeva… 🙁
Probabil că ai dreptate. Eu unul simt că sînt captivul gîndurilor şi ideilor despre o societate perfectă, utopică.
Frumos și înălțător cum scrii tu, Loredana! Doar că, pentru a spune nu când vrei nu în ACEL moment nu îți trebuie neapărat curaj. Tot ce ai nevoie este să nu îți pese de altceva decât de ce vrei tu. Se poate, la fel de bine, numi lașitate, dar nu o să o numesc așa, că asta nu e deloc înălțător… 🙂
O, mulțumesc, Un prieten! 😛 Se prea poate ca tu să ai dreptate, cine sunt eu să contrazic? Că deh, viața nu-i din norme stricte, clare, nu? Pot să zic doar că… așa cum poți confunda curajul cu lașitate, se poate foarte bine să fie și invers…
Uneori spui nu sau da din nevoia de supraviețuire. Se întâmpla atunci când nu ai alta alternativa de ales, cel puțin aparent.. De cele mai multe ori ne sacrificam sufletul pentru lucruri mărunte… Astea ne erodeaza pe termen lung, compromisurile frecvente pe care le facem cu viata noastră, cu zilele noastre.. Daca ar fi sa imi ascult inima in momentul asta, si daca as avea suficient curaj, as spune nu întregii mele vieți de pana acum, as spune nu compromisurilor din viata profesională, profesiei pe care mi-am ales-o greșit la sfaturile unor atotștiutori, nu vieții de „familie”, nu – locului unde trăiesc acum.. Dar sunt prea lasă sa fac asta. Ma amăgesc ca asta de acum sunt eu cea adevarata.. Cu toate ca in sufletul meu stiu ca as pleca intr-o călătorie lunga in jurul lumii – da, stiu, e un clișeu..