… mi se spune.
Adică, ai mult, dai mult? Ai puțin, dai puțin? Și asta-i tot ce intră în ecuație?
Nu-mi pare că e așa. Cred că totul e adaptabil. Cred sincer că toți avem mult de dat. Că avem un potențial afectiv ridicat. Ceea ce ne diferențiază e modul în care dăm, gradul în care alegem – conștient sau nu – să ne implicăm, felul în care arătăm că vrem să dăm. Dar toți avem mult de dat… că ni se întâmplă rar să și dăm mult, să și primim mult, e altceva. Ne sunt drumurile mai mult paralele, decât încrucișate și viața are un mod ironic de-a face jocurile. Noi, ce suntem altceva decât niște pioni cu mai puțină capacitate de a schimba regulile chiar decât credem?!
Tristețea cea mai mare vine din faptul că arareori se întâmplă să dăm celor care ne dau, la rândul lor. Să existe o reciprocitate clară, echitabilă… pare un cuvânt destul de impersonal să fie folosit în raport cu relațiile dintre oameni, care-s despre emoție și sentiment, dar… îmi pare o problemă inevitabilă, prea adesea întâlnită, prea mult vinovată pentru tristeți și frustrări și pierderi și îndepărtări. Ceea ce dai, să fie egal, sau măcar pe-aproape de egalitate, cu ceea ce primești. Desigur, dacă ne gândim că suntem extrem de diferiți, ca oameni, că ne exprimăm diferit, că simțim diferit, e absurdă chiar și ideea unui semn de egalitate între ceea ce dăm și ceea ce primim. Dar… cum pot să funcționeze, altfel, lucrurile? Ideea de-a da, fără nevoia de-a primi nu mi se pare deloc realistă, aplicabilă. Așa cum avem capacitate de a dărui, avem nevoia de a primi. Una nu o anulează pe alta, nici nu o suplinește.
Și e doar o viață, doar una, fragilă și nici măcar nu e un bun de care să ne putem folosi exact așa cum vrem.
0
Articol anterior
7 comments
Problema noastră cea mai mare este că cerem înapoi punctual de la cei cărora dăm. Iar asta uneori, de multe ori, nu se potriveşte. Din o mie de motive plus unul.
În procesul ăsta de aşteptare, pierdem din vedere ceea ce ni se oferă din alte părţi, din lumea mare sau de alături. Fiindcă ne uităm fix într-o direcţie anume.
De ce n-am da cui are nevoie, ca să primim apoi de la cine are de dat…? Ce simplu s-ar echilibra balanţa…!
Din păcate, pentru căile nevăzute ale sufletului există garduri de fier şi ziduri de beton. Şi porţi, porţi puţine şi ferecate…
Eu am iarba fiarelor, uite: :-* >:D< 😉
Problema noastră cea mai mare e că nu putem controla ceea ce simțim. Rațiunea e doar un element slab, în comparație cu trăirea, cu ceea ce simțim, care oricum ne subjugă.
Eu pot să zic, să mă întreb, să mă împotrivesc, să… orice. Dar lucrurile oricum au un mers al lor…
Eh, se pare că avem cîteva ‘cele mai mari’ probleme, nu doar una. De fapt, nu sînt ele toate, pe rînd, cea mai mare, atunci cînd conjunctura e (ne)potrivită…?
Einstein spunea că totul e predeterminat, atît începutul cît şi sfîrşitul. Cursul evenimentelor dintre cele două markere temporale e însă permanent alterat de către propriile noastre acţiuni, laolaltă cu toate celelalte. Putem schimba cîte ceva, dar nu se ştie niciodată dacă rezultatul va fi cel scontat. Ne-am putea lăsa în voia curentului, dar la un moment dat vor apărea regretele şi îndoielile: what if…? 😉
Între timp, hai să ne bucurăm de-o duminică frumoasă! 🙂
Subscriu la ce spune Drugwash. Pana la urma..primim infinit de mult. De dat, discutabil..ca aici fiecare dupa cum crede, poate..
Dacă privim așa… înseamnă că nu ne dăm seama că primim. Ceea ce nu schimbă datele problemei, nu împacă, nu ajută… 🙁
Cred ca oamenii ar trebui sa ofere, pur si simplu, atunci cand simt. Atat cat se poate, indiferent de cantitate.
Și oferă. Fiecare dintre ei. Și e bine, de cele mai multe ori, e bine, sentimentul acela, când dai și dai din suflet, e neprețuit. Însă inevitabil vine și vremea când ai nevoie să primești… 🙁
Comments are closed.