Nu avem timp?

Eu cred că avem, așa cum zice Paler în poemul Avem timp, chiar cred că avem timp cam pentru de toate. Sau, chiar dacă suntem mereu într-un iureș, pământul ne fuge de sub picioare și deadline-urile sunt cele care ne conduc viața, cred că în puterea noastră stă să ne împărțim timpul, să-l câștigăm, în loc să-l pierdem. Da, timpul acela care ne e dat de viață, că mai mult oricum nu putem lua, crea sau transforma. Să împăcăm timpul pentru muncă, acest rău necesar (care e, de fapt, un bun atunci când îți și place ce faci), cu timpul pentru oamenii dragi, cu timpul pentru sine, cu timpul pentru acele părți din viață de dincolo de plățile facturilor și ale necesităților de zi cu zi. Plățile acelea pentru suflet. 
E drept că timpul trece repede. Dar îl și lăsăm, îl irosim. În cazul meu, știu perfect că aș putea să fac mult, mult mai multe lucruri decât fac. Și e frustrant și-n același timp îmi dau seama că nu pot da vina decât pe mine însămi. Nu pe viață, nu pe timpul care trece prea repede. Că, dacă nu fac, e pentru că nu sunt destul de motivată. Că îmi lipsește mie ceva. Nu că orele n-ar putea fi drămuite în așa fel încât să împac mai multe. Îmi reproșez că nu citesc destul. Stau cărțile pe noptieră și mă prind greu, renunț ușor după câteva pagini. Îmi spun că nu sunt destul de organizată. Îmi fac liste cu lucrurile pe care ar trebui să le fac. Le abandonez înainte de-a începe să bifez cele pe care le-am făcut. Mă cert că nu găsesc suficient timp pentru activități extracurriculare, cum s-ar zice. Dar nu timpul îmi lipsește, ci motivația, entuziasmul, dorința suficientă de puternică. Da, mi-aș dori să fiu mai ușor conectată la o energie și un entuziasm creator. Dar nu-s.
Timp avem. Doar că nu-l folosim cum ar trebui, nu-i punem o amprentă a calității.

avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecții și să le uităm după-aceea…