De azi sunt preşedinte! :)

Aveam nouă ani la revoluţie. Din regimul de dinainte, nu am prins mare lucru. N-am umblat la grădiniţă, nici la cămin. La creşă m-au dat dar de-acolo nu ţin minte absolut nimic (de parcă aveam atunci minte!!!)
La şcoală s-au schimbat lucrurile. Mi-aduc aminte că mi-a fost greu la început – da, desigur, puştiul meu îmi seamănă, începuturile ne sunt grele – din prima zi de şcoală îmi amintesc doar de o mână care mă ţinea strâns – mâna învăţătoarei – şi de lacrimile ce-mi curgeau pe obraji. Atât.
Vag îmi amintesc de sălile de clasă, cu binecunoscutul tablou deasupra tablei, cu imnul celor trei culori ce trebuia intonat dimineaţa, de cravate şi inele de cravată (mie îmi plăceau), de uniformă şi guleraşul mereu insuficient de curat şi… de organizările care se făceau în cadrul clasei. Ştiu că copiii erau împărţiţi în grupe. Că exista un şef de detaşament şi câte un şef pentru fiecare grupă, cred că trei.
Din clasa a doua îmi amintesc de alegerile astea… s-a ales şeful de detaşament – un fel de şef al clasei. A fost aleasă o fată. N-am fost eu. M-am supărat, am plâns, am suferit. M-au făcut şef de grupă. Nu m-a mulţumit deloc hotărârea respectivă şi ani de zile m-a urmărit acest „eşec”. Simţisem că mi se făcuse o nedreptate. Nu-mi aduc aminte exact de ce. Nu ştiu dacă învăţam cel mai bine din clasă, cred că nu. Însă, probabil, era în mine o nevoie de-a mă evidenţia în faţa celorlalţi. Nevoia copilului ce primea atenţie insuficienţa de-a juca rolul principal în cadrul unui grup.
Azi, la şedinţa cu părinţi – mda, am ajuns momentul primei sedinţe cu părinţii, eu, mama care se simte, extraordinar de adesea, încă copil – am fost aleasă preşedintele comitetului de părinţi. Pe motiv că par un om hotărât (ei na!), că sunt înaltă (mda, tocmai aşa a spus un tătic!!!) şi pot să fiu în mod regulat prezentă la grădiniţă. Nu e un titlu pe care mi-l voi trece de-acum pe cartea de vizită – de fapt, implică mai mult responsabilităţi de care părinţii fug decât beneficii – însă trebuie să recunosc c-am avut un sentiment drăguţ. M-am simţit ca un copil care primeşte o distincţie. Mda, ca şi cum aş fi fost numită şefă de detaşament. Şi mă face să râd constatarea asta şi, în acelaşi timp, îmi dau seama cât de mult există în mine încă nevoile neîmplinite ale copilului ce-am fost.
Dar e bine. Pentru că, de azi, sunt preşedinte. Şi lumea copiilor o să se schimbe. Pot măcar să visez, nu? I-aş face pe toţi copiii fericiţi dacă „funcţia” asta ar însemna măcar posesia – chiar pentru o clipă – a unei baghete magice.