Trei poze cu povești

Cât timp mai ai o poveste de spus și pe cineva să te asculte, trebuie să continui să o faci, mi-a spus cineva, cândva.
Și simt că am de spus. Poate că-i haotic, poate că-i fără conținut, poate că-i de-a dreptul inutil adesea, dar… îmi doresc să fac acest exercițiu de atât de multe ori până va deveni ori total inutil, ori va avea un sens.
Sunt despre viață și despre oameni și despre emoții toate poveștile pe care le-aș putea eu spune. Despre ape tulburi, cel mai adesea. Dar și despre ape line, de-un albastru infinit, măcar uneori.
Răsfoiesc multele fotografii făcute în acest an, poze pe care se așează praful chiar înainte de-a le fi văzut și eu. Timpul, deh. S-a întâmplat, anul acesta, să mă aflu deja, până acum, pe trei plaje diferite din lumea aceasta. A două mări și-a unui ocean. Și fiecare dintre momentele acelea a avut ceva aparte, au fost esențe a trăiri intense și diferite, așa că am ales trei fotografii. Trei poze cu povești. 

14 ianuarie, Felixstowe, Anglia, pentru prima oară la mare iarna, singură, eu cu mine. M-am simțit acolo bine, nu împăcată, dar cumva mulțumită și mai puțin răzvrătită. Era ziua mea, împlineam 34 de ani și mă plimbam singură pe faleza pustie, vorbind cu mine și cu universul din jurul meu. Căutam, ca întotdeauna, căutam ceva, un pic din acel ceva care dă sens vieții, de parcă ai putea întinde mână și atinge ceva clar, real, palpabil, care să confirme că lucrurile funcționează și că au un rost, unul neiluzoriu.

În Estoril, Portugalia, într-o ultimă dimineață devreme, în martie, pe plaja unui ocean absolut fabulos, de-o culoare perfectă, de-o armonie perfectă cu universul. Și eu, elementul distorsiona(n)t, cu mintea și sufletul epuizat după o prea crâncenă furtună. Doar ape tulburi în fața acelei imensități de seninătate. Câteva momente de conversație cu viața, ca o necesitate de împăcare după prea multă împotrivire.

Aprilie, la Genova, în Italia, pe plajă, o fotografie făcută de Puștiul meu, în călătoria noastră în doi, într-o zi în care-am rătăcit împreună ore întregi prin Genova cea veche și înghesuită, bucurându-ne, și el și eu, de momentele în care pașii noștri mergeau în ritm comun, egal. Am stat o vreme pe plaja aceea privindu-l cum se bucură de pietricelele pe care le culegea, umplându-mă de un sentiment de drag pentru el, de nevoie de împăcare pentru mine. A fost senin, și-afară și în suflet atunci.
Mi-aș dori să-mi fie lecții de viață momentele astea. Trec, și cele senine, și cele furtunoase. Dar măcar să învăț ceva.