De ce ne temem să ne fie bine?

Mă plimbam aseară, singură, pe străzi aglomerate de București primăvăratic și zâmbeam. Câțiva oameni au întors capul după mine, le-o fi părând ciudat ca o fată să râdă singură… la un moment dat, îi cumpărasem unei prietene un buchețel de ghiocei – da, în luna februarie – și probabil eram o apariție și mai neobișnuită. O fată cu un buchețel de flori în mână, cu priviri strălucitoare, cu un zâmbet destul de naiv, așa, pe buze.

Și mă întrebam, inevitabil, de ce ne așa de teamă să ne fie bine? Să ne bucurăm de ceva ce ni se întâmplă frumos, bun? Pentru că avem sentimentul că trebuie să plătim pentru tot ceea ce ni se întâmplă bun? Că urmează, inevitabil, și rău, pentru orice parte bună? Pentru că suntem prea obișnuiți să trăim într-o rutină cenușie, în care ne îndeplinim sarcinile vieții de zi cu zi, de-acasă la servici și ruta inversă și… cam atât? Ieșim atât de greu din zona noastră de confort psihic, emoțional. Îndrăznim atât de anevoie să facem lucruri noi, necunoscute, care nu ne sunt familiare. Ne e greu să ne motivăm, să ne convingem noi, pe noi înșine, să facem, să încercăm, să avem inițiativă, etc. Ne e teamă, și de viață, și de ne-viață, teamă ne e, teamă care ne îngheață motivația în vene. Ne e teamă să trăim, așa cum ne e teamă că ne petrecem viața netrăind. Și e paradoxal, cumva, dar e și firesc,

Ies din zona mea de confort adeseori. Uneori pentru că aleg, pentru că îmi doresc, alteori pentru că sunt forțată, de viață, de nevoi, de împrejurări. Și mi-e teamă. Cumplit. Devin arici cu țepi îndreptați în toate direcțiile, pregătită mai degrabă de atac, decât pentru a îmbrățișa ceea ce mi se oferă. Din cauza vălului de teamă, nici nu reușesc să văd clar. Însă, de fiecare dată când reușesc să trec de un anume obstacol mental, când reușesc să depășesc limite pe care, involuntar, singură mi le impun, îmi vine să mă îmbrățișez eu pe mine. Să mă felicit pentru că am curaj. Și atunci, râd singură pe stradă. Că am sentimentul că mi se fac niște daruri incredibile de către viață.

Așa cum simt zilele acestea, că sunt un fel de burete și-n jurul meu e atât de multă informație prețioasă încât aș vrea să o acaparez pe toată, să nu se piardă nici un strop. N-am cum, o știu bine, dar mă bucur. Mi-e teamă, dar în același timp, mă bucur. Râd, cu ochii, cu gura, cu suflet. Și primesc.

Sunt recunoscătoare.