De sărbători, magie?

Magie. Şi bucurie.
Linişte, pace şi împăcare sufletească.
Daruri oferite din suflet, lumină şi căldură.
Oameni dragi aproape, sentimente împărtăşite.
Asta ar trebui să însemne sărbătorile. Asta ar trebui să aducă.
Dar, cred că, învăţat să trăieşti, să simţi lucrurile într-un anumit fel, n-o mai poţi face, pe urmă, altfel.
În copilăria mea au însemnat întotdeauna ceartă, tensiune, prea multă agitaţie şi prea multă oboseală. Aşteptam sărbătorile, copil fiind, cu un amestec de emoţie şi teamă. Le doream pentru că însemnau îndestulare, însemnau bunătăţi şi cadouri, deşi atât de limitate. Le aşteptam pentru că sufletul de copil încă dorea să creadă în poveşti şi, mai ales, în posibilitatea transformării lor în realitate. Totodată, mi-era o teamă cumplită de acele zile. Invariabil, se întâmpla acelaşi lucru, agitaţia dădea naştere prea multor neînţelegeri, prea multor tensiuni, certuri… le doream mereu magice şi erau, de fiecare dată, triste dezamăgiri. Mai tarziu, am încercat singură să creez magia sărbătorilor, acea stare de pace şi linişte pe care o doream atât de mult. Însă cred că trecutul îşi pusese deja prea intens amprenta asupra mea şi n-am mai reuşit să schimb nimic… n-am făcut, în anii ce-au urmat, decât să simt, cu atât mai intens de sărbători, că sunt singură, chiar printre oameni. Acest sentiment de acută singuratate nu m-a mai părăsit niciodată, indiferent dacă petreceam sărbătorile într-o mulţime gălăgioasă de oameni sau într-un cadru intim, liniştit şi calm.
Pur şi simplu, oricât m-aş strădui, oricât de mult aş căuta-o – sau, poate, cu cât o caut mai mult -, magia sărbătorilor nu mă atinge, nu îşi găseşte loc spre sufletul meu. În jurul meu e forfotă şi agitaţie şi luna decembrie e o alergătura continuă şi mă străduiesc să mă las furată de febra pregătirilor însă e o aparenţă care-i înşeală doar pe ceilalţi. Mi-e frică de ele, cumplit de frică. La fiecare început de nou an îmi spun că voi trăi, în anul ce începe, toate sărbătorile cu sufletul deschis şi mă voi bucura de ele. La fiecare sfârşit de an îmi dau seama că n-am făcut decât să trec prin ele chinuindu-mă, trăindu-le cu sufletul strâns. Ajung în acelaşi loc, invariabil.
Şi-n plus… scepticul din mine e veşnic treaz, veşnic la pândă… sunt atât de multe întrebări pe care mi le azvârle-n minte…
De ce de sărbători căutăm mai aprig căldura sufletească şi-n rest nu contează la fel de mult?
Se zice că trebuie să fim mai buni de sărbători, sunt cuvintele cele mai des întâlnite… de ce doar atunci?
Că trebuie să ne gândim la cei din jur, mai puţin norocoşi! Sunt mai puţin norocoşi doar de sărbători?
De ce ne îmbrăcăm în haine noi şi ne împodobim casele de sărbători, de parcă ne-am lua revanşa pentru toate neajunsurile de peste an?
De ce punem atât de mare preţ pe lucrurile materiale – masă bogată, veşminte noi, cadouri somptuoase…
Când tot ceea ce ne-ar trebui ca să avem sărbători frumoase, ar fi să avem sufletele frumoase şi oameni dragi aproape?
Să fim împăcaţi, cu adevărat, cu noi înşine, să fim plini de lumină sufletească, de dăruire şi bunătate.
Să avem iubire. Ce altceva ne-ar trebui?
Ce înseamnă, pentru voi, Crăciunul?