Nimicul din prea mult…

Mda, când e puţin ne plângem că nu-i de-ajuns, când e mult, că e prea mult… o fi în firea noastră nemulţumirea asta veşnică, instinctul ăsta de-a căuta mereu nodul în papura şi acul în carul cu fân?
Ok, spiritul ăsta fals de sărbătoare a cucerit pământul. S-au vărsat, în lume, din cutia Pandorei, mii de Moşi Crăciun, steluţe colorate, brazi artificiali şi cutii de cadouri mari şi somptuoase care te fac să te gândeşti la cele mai năstruşnice dorinţe împlinite. Ne contaminăm cu aerul îmbuibat de ” magie ” şi, vrând, nevrând, ne aliniem valului, în ale cumpărăturilor nebune de sărbători (nu vi se pare că modul exagerat în care cheltuiesc oamenii de sărbători e ca un fel de revanşă pentru neajunsurile, limitările, de peste an?), în ale pregătirilor şi planurilor de sărbători. E inevitabil, cred, mersul ăsta al lucrurilor.
Da, poate că e prea mult. Prea multă agitaţie. Prea multă falsă implicare. Prea multă dăruire superficială. Prea mult. Din toate. Dar, până la urmă, cred că ne împiedicăm voit prea mult de toate aceste ” prea multe „. Pentru că, de fapt, oricum ne rămâne opţiunea de-a trăi lucrurile altfel, nu? Nu trebuie decât să vrei – şi poate reuşeşti – să rămâi deoparte, să priveşti absent în jur şi să trăieşti perioada asta a anului într-o lume proprie, închisă nebuniei dinafară, în care n-au loc nici agitaţie, nici entuziasm, nici tensiuni, nici magie. Încă o zi care a trecut, în normalitatea proprie. Şi gata.
Plouă. Şi-mi place că plouă deşi nu-mi plac umbrelele. Îmi place că plouă pentru că asta înseamnă… că nu ninge. 🙂 Nu-mi doresc zăpadă, nici frig, nici iarnă. Nici magie, desigur. Vreau soare, şi vânt călduţ, şi copaci înverziţi – nu brazi împodobiţi. Bine, dacă s-ar putea, aş vrea mai mult de-atât. Din toate miile alea de Moşi Crăciun, nu e nici unul care să-mi îndeplinească şi mie o dorinţă? Aş vrea doar să mă ducă, cu sania lui, c-o unealtă de teleportare, un avion sau cu ce-o vrea el, undeva într-o ţară caldă – bine, aş prefera Brazilia că tare-mi doresc că, odată, cândva, în viaţa asta, să-mi trăiesc măcar o lună de iarnă acolo – pe-o plajă cu nisip fin fin, muzica în surdină (să fie, neapărat, albumul First Love a lui Yiruma, album pe care n-am reuşit nicicum să-l găsesc în magazine şi tot în unul dintre Moşii ăia mulţi – şi inutili – mi-e speranţa să-l găsească, pe undeva, prin lume, că tot cutreieră pământul în lung şi-n lat, măcar să nu o facă degeaba) şi-un vraf de cărţi, unul mare, să îmi ajungă. Atât. Se poate??? Ce sărbători frumoase-aş mai petrece eu!!!
Voi, ce v-aţi dori? Aşa, dacă-ar fi să fie…