Deh, sunt doar un Grinch fals!

Aș putea să spun că urăsc Crăciunul. Că urăsc sărbătorile. Că aș fi cel mai bun ucigaș al spiritului acesta sărbătoricesc, c-aș putea să-i fac felul cu destul de mult sânge rece (deși ceea ce-mi curge prin vene numai rece și calm și calculat nu e). Aș putea, și-o spun, dar numai așa, cu jumătate de gură, cât să mă conving pe mine însămi că e ceea ce cred, și simt.

Când se apropie sărbătorile, în special cele de iarnă, care-s înfășurate așa, într-o mantie inevitabilă de magie prefabricată, intru într-o stare de absurdă și neplăcută crispare. Nu-mi plac forfota cumpărăturilor și magazinele împânzite de toate decorațiunile posibile și imposibile, forfotă menită să-ți insufle agitație și dorință de… cheltuit, dar nu și magie. Nu, nu prea mai știu ce e magia sărbătorilor, nici nu cred că am știut vreodată. N-am amintiri cu sărbători frumoase, așadar, cum aș putea să fiu altceva decât un Grinch pus pe sabotat aerul de sărbătoare? Am încercat, ani la rând, să repar, să construiesc, să inventez magie. Nu prea iese, n-o fi praful magic de calitate. Mi-e chin, mi-e datorie, mi-e sacrificiu. Nu mi-e drag, nu mi-e emoție, nu mi-e bucurie. Dar, cu siguranță, mi-aș dori să-mi fie. Și bucurie, și magie, și emoție.

Și în plus, e anotimpul acesta pe care nu-l iubesc, al înghețului. Anotimpul tristeții. Pentru mine, e ca și cum știu că urmează să primesc o palmă zdravănă, dar n-am altă variantă decât s-o las să mă izbească-n față. Cu fulgi mari care-mi par magici timp de-o clipire din pleoape, și-apoi mi-s apăsători. Da’ crunt apăsători, deși par ei așa, ușori și inofensivi. Asta e, sunt o primăvăratică, nu există în mine drag de alt anotimp. Dacă m-ar întreba cineva ce mi-aș dori cel mai mult acum, aș răspunde c-aș vrea să fie aprilie. Să se șteargă din calendar lunile de iarnă care urmează, să trec pur și simplu peste ele, chiar dacă ar însemna să renunț la aproape jumătate an de viață. M-aș teleporta în primăvară, și-ar însemna c-am trișat și iarna și lunile acestea de decizii grele, care-mi urmează.

Mi-s momente din acelea în care nu știu în ce direcție să o apuc. Pare că sunt închise drumurile în toate părțile. Desigur că nu e așa, mereu există porțite, sau dacă nu, măcar ferestre, mereu e o cale, doar că atunci când sunt subiectul în cauză, sau sunt extrem de preocupată de ceva anume, nu prea am cum să văd limpede. Și-mi îngheață entuziasmul în vene, mi se pierde motivația și determinarea de-a face orice și iarna care vine are asupra mea un efect halucinant, aproape la propriu, însă într-un mod strict negativ. Văd numai cenușiu și rece și pustiu și ne-viață. Îmi mor neuronii, la naiba, pe timp de iarnă și nu găsesc calea de-a mă împăca cu acest anotimp.

Îmi vine să spun că-mi doresc să evadez într-o lume unde nu-i nevoie să fie sărbători nesărbătorești. Dar nu zic. Că-i Puștiul. Și el e copilărie și candoare. Și pe undeva, bine pitit, în mine, e o urmă de copil care încă-și dorește magie. Deh, nici un Grinch autentic nu pot să fiu.