Despre mania de a aduna lucruri

De mică mi-au plăcut hârtiile, caietele, agendele, creioanele şi toate mărunţişurile astea care-şi găsesc loc prin sertarele birourilor. Adunam pixuri, carneţele de toate felurile, visam la jurnale cu coperţi tari şi desene romantice pe ele, la colecţii de vederi din toată lumea, la felicitări cântătoare (ahh, a fost o vreme când primeam felicitări care cântau când le deschideai) şi teancuri de scrisori asupra cărora timpul să-şi fi pus o amprentă irezistibilă.
Am adunat, mai apoi, că tot am fost, aproape toată viaţa (exceptând cele două dăţi când am schimbat radical şi m-am tuns scurt, băieţeşte) o blondă cu păr lung, tot felul de elastice pentru păr, agrafe de toate formele şi alte minunăţii ce-şi găsesc locul în păr, folosind, în realitate, cel mult jumătate din ele. A venit apoi rândul gennţilor şi mi s-a umplut casa de poşete. Mici, mari, sobre, colorate, de voiaj, de fiţe, de toate. Cel puţin 90% dintre ele stau neatinse luni, ani chiar. Celor mai multe, nu le mai vine rândul niciodată. Dar nu le arunc, clar.
E plină casa de lucruri inutile. De mărunţişuri care se adună prin toate colţurile şi nu le aruncăm pentru că, nu-i aşa, ne vor fi de folos cândva. Că e vorba de încălţăminte ieşită din modă de un car de ani, de haine care ne-au plăcut cum arătau pe manechinul din magazin şi-apoi au ajuns doar să ne ocupe un loc în dulap, că e vorba de hârtii pe care am notat cine ştie ce prostie de care precis vom avea nevoie într-un viitor, că e vorba de caiete, cursuri de la o şcoală pe care am terminat-o deja parcă în altă viaţă şi care stau pline de praf pe undeva, că e vorba de reviste sau eşarfe sau şosete desperecheate… nu aruncăm nimic. Sunt lucrurile noastre, am dat bani pe ele, le-am înfăşurat şi într-o manta de afecţiune, nu putem arunca nimic. Sunt nimicurile care ne aparţin.
E incredibil cât de multe se adună într-o casă. Mă sperie gândul ăsta. Mi-ar plăcea ca lucrurile să fie un pic mai simple. Îmi plăcea ce spunea Aomame, personajul principal din cartea 1Q84 a lui Murakami, pe care tocmai am terminat-o… că toată viaţa ei încape într-o geantă. Că nu se ataşează de lucruri ca să nu fie greu să se despartă de ele. Că iubeşte cărţile dar le împrumută şi nu le cumpără decât pe cele care o interesează în mod special. Da, ştiu, parcă e puţin exagerat dar tot mai simplu pare.
Oare aşa de multă nevoie avem ca, oriunde am întoarce capul, să fim înconjuraţi de ceva familiar? Aveam, într-o vreme mania de a cumpăra tot felul de nimicuri de decor. De la rame foto la mici decoraţiuni şi încercam să personalizez fiecare colţişor. Cred că aveam impresia că, astfel, având multe lucruri ale mele, sentimentul de posesiune îl va acapara pe acela de nesiguranţă sau inconfort.
Cu ceva vreme în urmă mă gândeam cu groază la cum m-aş simţi dacă o calamitate naturală m-ar face să pierd toate lucrurile adunate. Mă gândeam în special la albumele foto pentru care aveam, nu demult, o mare pasiune. Îmi plac albumele de poze clasice, cu pozele lipite în ele, adevărate poveşti expuse în imagini. Îmi ziceam că, dacă s-ar duce toate, pentru albumele de poze aş suferi cel mai mult. Acum nu mai simt aşa. Tot pierzând, pe plan material cel puţin, ajungi să îţi dai seama că nu astea sunt pierderile care dor cel mai tare. Şi, până la urmă, chiar dacă ai pierde şi ultima pereche de şosete, amintirile sunt cele care îţi rămân, ele sunt adevărata avuţie. Ceea ce trăieşti, ceea ce simţi, acolo e comoara. Şi atunci, de ce ne chinuim atât de mult să adunăm, să avem, de ce renunţăm aşa de greu la orice mărunţiş?
Azi, că tot mi-a fost ultima zi de concediu, m-am ocupat de chestii casnice, ceea ce n-am făcut demult, şi mi-am băgat un pic nasul printre lucruri, am mai triat, am mai renunţat la una alta. Dar, chiar şi aşa, chiar dacă încerc să nu mă mai leg de lucruri, tot inutil mi se pare. Am impresia că tot ceea ce reuşesc e să fac loc pentru altceva… creez nişte goluri ce vor fi umplute cu alte nimicuri, la fel de puţin importante. Şi le-aş prefera umplute cu emoţii, cu trăiri, cu clipe de viaţă. Autentice. Care nu e nevoie să lase nimic material în urmă. Doar să fie.