Oraş vs sat

În tren, iar. Ruta Baia Mare – Cluj Napoca, cu oprire la Bonţida, după aproape patru ore de rulat în ritm lent pe şine voi coborî în satul acela despre care nu ştiu mai nimic undeva în jurul orei 20. Acolo, ultima toamnă a formaţiei Iris.
Lângă mine s-au aşezat azi nişte oameni ai câmpului. Dar nu nişte simpli oameni de la ţară. Ci afacerişti. Acum ascult poveştile lor despre fântâni cu tuburi de douăzeci, săpate până dincolo de pânza freatică, pe fundul râului Someş. Aflu că roşiile care se vând restaurantelor trebuie să fie perfect rotunde, tari şi dulci. Celelalte, ajung, eventual, la piaţă. Cartofii de prin satele de aici sunt acum în floare, ca nicăieri. Cică au avut tratament preferenţial, bine gândit.
Toţi avem preocupări. Toţi vorbim cu patimă de lucrurile care ne interesează. Dar, pentru mine, e ceva nou să văd cu câtă însufleţire pot să vorbească oamenii despre granulele de nisip trase de pompă, despre varză cu plantă ce ocupă un metru cub de pământ, despre vinete care se vând pe bani de nimic, la un leu kilogramul şi nu merită munca cu ele. Despre culturi bogate, despre rentabilitate şi bani câştigaţi din munca pământului. O muncă mult mai tehnologizată decât aş fi tentată să cred eu.
Sunt, e clar, un om al oraşului, al betoanelor. Desigur, iubesc natura, drumeţiile şi plecările spre alte zări. Visez un petic de pământ propriu pe care să-mi aşez păturica, să mă întind la umbră, cu un pahar de ceva rece (e mult prea cald în trenul ăsta) şi netbook-ul în braţe. Să dau traiul la bloc pe unul la curte. Dar… să fie în oraş. Nu ştiu să spun exact de ce dar nu aş putea să trăiesc la ţară. Poate e vorba doar de obişnuinţă, poate e vorba de tehnologia de care nu m-aş putea lipsi (şi nu vorbesc doar despre internet care poate fi dus oriunde, ca acum, cu un stick), poate e vorba că n-aş putea să îmi schimb perspectiva asupra lucrurilor. Nu neg faptul că s-o fi trăind mai sănătos la sat, că o fi viaţa de acolo un pic mai puţin încorsetată (deşi ştim bine că-şi au şi ele, satele, propriile reguli şi convenienţe). Nu spun că într-un loc e mai bine şi în altul mai rău. Pentru mine, nici nu există termen de comparaţie şi chiar mă simt bine fiind un produs al oraşului. Mda, acum mă simt ca şi Carrie, din Sex and The City, fashionista care se plimbă pe tocuri înalte prin pădure. Ştiu, e forţată un pic comparaţia, dar îmi place mult personajul şi e serialul pe care îl urmăresc pe net zilele astea, de aia m-am gândit la ea.
Voi, aţi da oraşul pe un trai la ţară? Sau invers, desigur…
Mda, călătorie fructuoasă să am. Şi voi o după amiază de duminică frumoasă.