Despre viață, lămâi, timp și visuri

Postul acesta e un fel de răspuns la articolul Ioanei, pe care am descoperit-o de curând și de atunci îi citesc cu regularitate articolele, îmi place mult modul ei de-a gândi, de-a percepe viața, de-a trăi, de-a visa și a duce la îndeplinire planuri… articolul ei m-a pus pe gânduri, m-a făcut să mă întorc în trecut, să mă privesc dinafară și să trag concluzii…
Unde mă vedeam eu acum zece ani?
Acum zece ani, ba nu, acum 11 ani, în 2002, vreau să încep de acolo, aveam 21 de ani… eram studentă în penultimul an la facultate, locuiam într-un cămin studențesc și trăiam, cred, cel mai autentic an studențesc de-al meu. Aveam un job de vânzătoare într-un magazin de cartier, necesar pentru a-mi asigura plata taxelor și traiul de zi cu zi, lucram mult, uneori pe schimb de noapte, ajungeam, deseori, în camera de cămin la ore matinale, când colegele mele de cameră se pregăteau de primele cursuri, de dimineață, și eu mă duceam la somn, era o perioadă grea și, în aceeași măsură, frumoasă. Nu aveam griji prea multe, mergeam la cursuri când și cât apucam, mâncam cât și unde apucam, citeam mult, mă distram mult și mi-era bine. Aveam oameni mulți aproape, mă simțeam apreciată, mă simțeam liberă, tânără și, desigur, aveam sentimentul că viața mea e într-un trend crescător, că totul, dar absolut totul va fi așa cum visez să fie, că orice e posibil și toate se vor așeza perfect, mulate pe așteptările mele…  Nu-mi făceam prea multe planuri de viitor, cred că era singura perioadă a vieții mele în care doar trăiam prezentul. Și acum, privind în urmă, îmi dau seama cât de bine era. Nu mă gândeam, încă, la ce voi face după ce termin școala, îmi ziceam că am timp destul, că e vremea doar să fiu studentă și asta făceam. Studențeam.
Cu zece ani în urmă, în 2003, însă, după licența susținută, lucrurile s-au schimbat și m-am simțit pierdută, nu știam încotro să o apuc. Proaspătă absolventă, cu o diplomă care nu-mi folosea mai la nimic, fără un loc de muncă, fără o locuință, fără o idee asupra unui drum în viață… nici măcar nu știam ce mi-ar plăcea să fac, nu-mi găseam locul, cochetam cu ideea antreprenoriatului – ăsta fusese, de pe la 19 ani, gândul care-mi  dăduse mult târcoale și era drumul pe care mă vedeam – însă era doar gând și drum lung până la faptă.
Drumuri cu sens unic…
În următorii ani, după job-uri de tranziție – am fost, pe rând, vânzătoare în magazin alimentar, merchandiser, profesor de informatică la grădiniță – la 24 de ani, în 2005, am pornit pe drumul acela pe care-l credeam unic, veșnic, al afacerilor proprii. Au fost ani de muncă multă, de satisfacții multe, de temeri multe… au fost ani în care am crescut și odată cu mine, a crescut și sentimentul că e singurul lucru pe care îmi doresc să îl fac, că e tot ce știu, pot și vreau. Îmi plăcea ce făceam. Munceam mult, dar munceam pentru mine, lumea mea însemna stocuri de marfă, furnizori, bănci, clienți, livrări, reclamații, salarii, oameni în subordine, drumuri multe, suișuri și coborâșuri, provocări.
Nu mai știu, zău, ce visam în anii aceia. Nu mai știu ce-mi doream sau dacă-mi doream cu adevărat ceva. Îmi doream o familie, o casă, bunăstare materială, vacanțe și trai bun. Îmi doream o nuntă frumoasă, realizată în 2006, îmi doream un copil, asta da, cu intensitate. Visam la o fetiță, mereu am visat la o fetiță, blondă cu ochi senini, să-mi semene, să o învăț să fie curajoasă într-o lume a bărbaților, să fie așa cum eu nu reușisem – da, prostie, știu. Credeam că voi fi mama perfectă, eram sigură de asta.
În 2008, la 27 de ani, a venit pe lume Marc și viața mea s-a schimbat drastic… nu mai exista nimic în afara faptului că eram mama boțului de om și nu mai trăiam nimic altceva, dar nu simțeam acest lucru ca pe o realizare ci, dimpotrivă, ca pe o apăsare și o responsabilitate mai mare decât eram capabilă eu să duc, aveam sentimentul că devenind mamă, am anulat toate celelalte părți ale vieții mele, nu mai eram soție, femeie, om de carieră, ci doar mamă. Primul an de viață al Puștiului a fost unul greu pentru mine, emoțional, psihic, încununat de perioada în care, financiar, profesional, lucrurile au luat-o rău în jos, vertiginos, ajungând la o groapă de potențial în 2010 când a trebuit să recunosc că lucrurile s-au distrus, că drumul afacerilor proprii a ajuns într-o absurdă fundătură, că trebuie să mă opresc și să pornesc pe alt drum. De prea jos. De mai jos de cât credeam că e posibil. Cu urmări crunte în toate planurile – personal, familial, profesional, trăgându-mă după ele.
Să nu mai crezi că poți…
Cu un copil mic de crescut, cu o încredere în sine la nivel mult sub zero, fără loc de muncă, cu o a doua facultate în an preterminal, cu multe costuri materiale și emoționale imposibil de achitat, am rătăcit mult pe căi lăturalnice, m-am pierdut pe mine într-o lume de nesiguranțe, temeri și așteptări nerealizate, m-am luptat cu demoni înteriori, m-am afundat în prăpăstii și m-am târât prin mocirle de trăire interioară, am disperat și am simțit că tot universul a conspirat împotriva mea, pedepsindu-mă pentru niște vini pe care nu le înțelegeam.
Zbatere, zbatere, zbatere…
Și totuși, perioada cea mai grea din viața mea – care încă-și intinde tentaculele, și-o va face în fiecare zi a vieții ce mi-a mai rămas – a însemnat și perioada în care am visat cel mai mult. În care mi-am lăsat sufletul, atât să se afunde, cât și să se înalțe pe culmi de trăire. Și m-am zbătut, asta e singura senzație pe care o am privind în urmă la ultimii ani – de zbatere, pentru orice. Pentru ziua de mâine, pentru necesități, pentru momente frumoase, pentru oameni aproape, pentru mici victorii care să-mi dea speranță, încredere, optimism.
Nesiguranța care mi s-a împământenit în suflet în ultimii ani e doar rezultatul prea multor zbateri, prea multor căderi, prea multor lacrimi, prea multor tristeți.
Știu bine, lucrurile puteau să fie mult mai rele, știu că mereu ar fi trebuit să apreciez sănătatea fizică, dar n-am reușit. Am simțit, anii ăștia, că a trebuit să mor, simt și acum că a trebuit să îmi las sufletul să moară, ca să pot merge mai departe. Că a trebuit să renunț, ca să pot avea o viață. Că a trebuit să ajung cumplit de jos și să privesc lumea de-acolo, ca să văd.
Și totuși visurile nu mor, așteaptă, se modelează…
Mă uit la mine cea care eram în urmă cu zece ani, apoi cu cinci, apoi cu doi ani, mă uit la mine cea de acum și văd clar diferența. De la omul care credea că toate vor fi ușoare în viață, la omul care nu mai simțea că viața mai are ceva să-i ofere, de la omul care se simțea înfrânt în cel mai crunt mod posibil, cu sufletul făcut praf, la omul care sunt acum, cu visuri multe, cu multe realizări într-un timp relativ scurt – toate proiectele de care m-am ocupat, toate călătoriiile, toate lucrurile făcute împreună cu Puștiul, toată percepția schimbată asupra lumii – și nu pot să nu admit faptul că viața are un mod ciudat de-a așeza lucrurile… poate că greșeala mea e, și a fost, mereu, faptul că m-am așteptat ca toate să fie bine, deodată, că nu înțeleg să apreciez dacă mi-e bine pe un plan, chiar dacă există multe lipsuri pe un altul…
Acum, la 32 de ani… îmi zic că îmi doresc multe și fac extrem de multe planuri care mă țin ocupată, mă țin angrenată într-un carusel al vieții care nu mă lasă să mă opresc dar, cel mai mult îmi doresc… să îmi doresc. Să îmi doresc clar, indubitabil, să am dorințe suficient de puternice cât să mă motiveze să lupt pentru ele. Să pot să-mi asum eșecurile, dar să simt și satisfacția reușitelor.
Sunt un om cu multe probleme. Emoționale, în primul rând. Sunt un om care cară prea multe în spate. Poate că sunt multe pe care nu mă simt eu capabilă să le abandonez, poate sunt multe pe care sunt forțată să le port, cruce fiindu-mi. Poate că n-am să găsesc niciodată calea de mijloc, echilibrul și tot drumul meu prin viață o să fie marcat de căutări, de întrebări și nerăspunsuri, de teamă și nesiguranță, de neîncredere, de lipsuri de tot felul, de consecințe care nu-mi vor da ocazia relaxării, dar, cu toate astea, măcar mă voi zbate.
Ce-o să mă fac când o să fiu mare… trenul ăsta l-am pierdut. S-a dus. Am urcat în el, a deraiat, apoi a continuat fără mine. Mereu m-am simțit vitregită pentru faptul că nu simțeam că am un țel clar în viață. Că îmi place să fac multe lucruri, dar nu știu care dintre ele e… calea. Nici acum nu știu, poate că nu voi afla niciodată. Sau, poate, voi descoperi într-o zi. Dar acum nu mai vreau să-mi trăiesc viața întrebându-mă care e rostul meu… deși o fac, de multe ori. Mi-aș dori să mă pot bucura de toate acelea bune din viața mea… de Puștiul care mă obligă, doar existând, să rămân ancorată într-o lume a realității, a responsabilităților care trebuiesc îndeplinite, de faptul că am un job care în acest moment îmi satisface așteptările și îl simt că mi-e potrivit, de faptul că am aproape oameni frumoși, că fac planuri și ele se împlinesc…
Atunci și acum…
Acum zece ani vedeam viața fără griji, o vedeam prin ochii inconștienței și a lipsei de griji reale. După zece ani o văd plină de temeri și mult, mult mai pesimist, dar, măcar, o văd într-un mod realist. O văd așa cum e, cu toate hidoșeniile, cu toate neajunsurile, cu toate mizeriile. Dar îmi doresc, în același timp, să-i văd și toate frumusețile.
În zece ani am trăit și-am făcut prea multe, cred. Sau, poate, doar cât a fost firesc. Uneori prea pe repede înainte, alteori, prea dureros. Am început și am terminat două facultăți și încă niște cursuri de specializare și acreditare, am avut mai multe locuri de muncă, de la un ultim pălmaș într-o firmă, până la îngâmfatul rol de patron, m-am căsătorit și-am adus pe lume un copil, am câștigat bani mulți și-am pierdut și mai mulți, am luat decizii multe și proaste și m-am pricopsit cu consecințe crunte ce-mi vor urma toți pașii vieții, am călătorit mult și-am trăit intens, m-am pierdut cu firea și-am ajuns la disperare, am crezut că viața nu mai are nimic pentru mine și mi-am dorit să nu mai fiu, mi-am dăruit sufletul oamenilor și-apoi l-am lăsat călcat în picioare, am dat cu capul și am luat-o de la capăt, am băgat capul în nisip și m-am izolat de lume, am rătăcit luni de zile prin haos și nu mi-am găsit locul – da, desigur, încă îl mai caut – și m-am zbătut, am sărit cu parașuta și-am făcut zboruri de acrobație, am îmbrățișat și cerul și pământul dintr-un balon cu aer cald și am urcat pe munte, epuizându-mă fizic, am luat-o pe drumuri noi și am descoperit viață unde credeam că mai e doar uscăciune, și am continuat să merg, în ciuda veșnicelor senzații de inutilitate, de incapacitate emoțională de-a percepe optimist viața.
În zece ani, în ciuda faptului că simt că soarta n-a fost deloc blândă cu mine, trebuie să recunosc că am avut un avantaj fantastic. Bolile și problemele de sănătate au stat departe de lumea mea și interacțiunile cu lumea medicală au fost doar sporadice. Și știu, știu bine, ăsta e un lucru important. Doar că mi-e greu să fiu recunoscătoare pentru ceva ce considerăm firesc să fie, și să nu mă împiedic de obstacole…
Și continui. Habar nu am unde voi fi peste zece ani și nici nu cred că mă interesează prea mult. Nu am țeluri clare, tot ce mi-aș dori e să ajung acolo, să privesc în urmă și să îmi zic că am trăit din plin. Că am luat de la viață cât de mult am putut. Și să fiu mulțumită.
Voi, ce v-ați dorit acum zece ani? Hai, priviți și voi un pic în urmă și aduceți-vă aminte cum s-au așezat anii peste visurile, așteptările și dorințele voastre…