Dimineață pe munte

Există oare ceva mai pașnic și mai perfect de frumos decât o dimineață devreme pe munte?

E ora opt dimineața și în căldarea Iezer, Munții Rodnei, se aud doar susurul apei care curge la vale, păsărelele matinale și glasul gândurilor. Când înșuși glasul gândurilor tace, vorba poetului… da, mi-aș dori o astfel de senzație. De pace totală. Dar cred că această pace dinafară, atât de înaltă, calmează și agitația interioară și gândurile se așează și ele, mai cuminți, mai puțin răzvrătite. Ca să mă pot bucura de un moment de preaplin, de preafrumos.

Iubesc muntele. Cu toanele și capriciile lui, cu schimbările bruște, cu efortul epuizant pe care-l cere tribut pentru a oferi ceea ce are mai spectaculos. Mi-e bine, sunt norocoasă și recunoscătoare, asta-i ceea ce simt în timp ce las tăcerea dinafară să își facă loc și înăuntrul meu. Sunt recunoscătoare că pot să simt drag și emoție, că pot să îmi las sufletul să iasă dintre zidurile compromisurilor vieții de zi cu zi și… să se curețe. De zgomot, de teamă, de nesiguranțe, de doruri, de frustrări, de tristețe.

E bine, mi-e bine. Înțeleg în astfel de momente că mi-s firești drumurile întortocheate pe care merg, că, deși mi-e teamă, deși plâng și mă plâng, îmi e bine. Mie cu mine. Cu ceea ce sunt, cu ceea ce pot. Și sunt recunoscătoare pentru că nu mă opresc. Ca și pe munte. Deși fiecare tură îmi pare grea, solicitantă, epuizantă, o iau iar și iar de la capăt, abia așteptând următoarea tură. Nu renunț. Și probabil sunt și mai robustă chiar decât îmi dau eu seama. Cred că de cele mai multe ori mi se întâmplă așa. Nu sunt conștientă de forța mea interioară. Mă copleșește viața, dar în același timp, mă cizelează. Lucrurile pe care le fac, tot ceea ce trăiesc, sculptează în mine, formează ceea ce sunt, caracterul pe care-l am.

Nu poți să simți și frustrare și teamă în timp ce ești recunoscător, citesc pe undeva. Și fac un exercițiu, de trei minute în care-mi înșir lucrurile pentru care sunt recunoscătoare. Că sunt, multe, pierdute printre griji, dar sunt. Ia încercați și voi. Trei minute. Nu, nu se poate să nu fie ce să îți înșiri timp de trei minute. Nu există să nu ai motiv de recunoștință.

Sunt recunoscătoare pentru această dimineață în care pot să fiu eu cu mine într-un cadru perfect unde și timpul care să se fi pierdut și tace. Sunt recunoscătoare că pot să simt în sinea mea, în ciuda tuturor lucrurilor din viața mea, care par a fi pe dos, că îmi e bine. Sunt recunoscătoare pentru Puștiul frumos care-i pe drumul lui înspre devenire, spectaculos drum. Sunt recunoscătoare pentru sprijinul pe care-l primesc din jur atunci când am nevoie și îmi fac curaj să-l cer. Sunt recunoscătoare pentru că pot să visez și să cred, pentru că simt mereu că mai e ceva de învățat, pentru că e ceva în mine care mă face să merg mereu mai departe. Sunt recunoscătoare că mi se dovedește mereu că sunt mai tare decât problemele mele. Sunt recunoscătoare și norocoasă, știu. Și mă tem, ahh, cum mă mai tem. Dar continui.

Voi, în cele trei minute, pentru ce sunteți recunoscători? 

(așa a fost dimineața mea de duminică pe munte, după o seară furtunoasă, cu grindină cât nuca și un cer spectacol. o dimineață exact așa cum aveam nevoie să fie.)