Random, pe repede înainte

Acum trei ani eram într-o călătorie absolut spectaculoasă. Țările Baltice, un pic de Finlanda, un pic de Danemarca, Suedia, Germania, Cehia… trăiam nopțile albe fabuloase, mă îndrăgosteam de castelul de la Schwerin și apoi zburam cu un pui de balon în Praga. O experiență care mi-a lăsat amintiri prețioase, mă bucur să revin uneori la ele, am senzația că prea în goană punem la păstrare tot ceea ce trăim, avizi să trăim mai mult și mai mult, parcă tot mai pe repede înainte.

(Vilnius, iunie 2013)

În 2012, tocmai în această perioadă, mi se întâmpla ceea ce-mi spusese un om că mi-e necesar… să găsesc ușa muntelui. Deh, n-a fost ușor, nu e nici în continuare, dar s-au adunat câteva ture în acești ani, alte amintiri frumoase, ca și înălțimile la care-am urcat. Și acum, la ora programată pentru postarea articolului, tocmai sunt pe drum către o altă tură, chiar acolo unde a început aventura mea cu muntele, în Munții Rodnei.

(Munții Rodnei, iunie 2012)

E și încheierea anului școlar zilele acestea, chiar dacă 15 iunie cel clasic s-a transformat în 24 iunie, ca dată de încheiere oficială. Nu știu cum s-a făcut asta, dar sunt mamă de Puști absolvent de clasa întâi. Când, cum a trecut timpul și el s-a făcut mare, parcă e o păcăleală. Și așa mare cum îl văd, e încă mic și se cuibărește în brațele mele și plânge și are nevoie de alinare și-mi spune… ești cea mai bună mamă, la fiecare mică bucurie, cum ar fi faptul că ne ducem împreună seara să ne prefacem că jucăm baschet în curtea școlii.

(Final de clasă întâi, iunie 2016)

Apoi, ca în fiecare an de cinci ani încoace, în această perioadă respir Skirtbike. Fac tot ce pot ca lucrurile să se învârtă în direcția bună, mai scot bețele din roate, că-i musai să fie și de-astea, se pare și merg, pas cu pas, înspre realizarea a încă o ediție de fete, flori și biciclete. A cincea, pe trei iulie, uhh, cât de puțin timp mai este și câte-s de făcut. Da’ e bine, sunt oameni faini care vor s-ajute, sunt recunoscătoare și cred mult în ceea ce facem.

(Skirtbike Baia Mare, iulie 2015)

Mă războiesc cu timpul. Când îl gonesc și vreau să mă ducă repede într-un moment pe care-l aștept, parcă-mi stă agățat în spate, când încerc să-l țin, îmi alunecă printre degete, nu știu unde se grăbește așa. Sau, poate, doar suntem noi mereu nemulțumiți… salutări și zile senine!