Sunt un om rational, e clar. Insa, uneori, ma mai las purtata de valuri de melancolie…
Daca ar fi sa pot schimba un singur lucru la mine, la viata mea… unul singur…
Daca as avea in mana o bagheta magica nevazuta cu care sa transform un singur lucru din modul in care traiesc eu… nu sa schimb ceva material, nu sa schimb o alegere deja facuta, nu sa schimb vreo clipa sau hotarare din trecut… nu, sa pot schimba ceva din mine, cea de acum… ce-as face, ma intreaba viata!?
Ei bine, da, e doar o intrebare pur ipotetica – ca de schimbat, as schimba multe dar e doar o iluzie – si raspunsul poate fi doar la fel de ipotetic.
As schimba… as alege sa am sufletul senin si din perspectiva asta sa privesc viata!
Dar – cand m-as intalni cu inexistenta Zana buna – as schimba asa de multe (multe care-s, de fapt, toate, cuprinse-n primul raspuns!):
A alege sa simt mai mult si sa analizez mai putin.
As alege sa ma bucur de ceea ce am in loc sa imi plang de mila pentru ce n-am.
As alege sa inteleg satisfactiile marunte ale vietii in loc sa ma pierd mereu in cautari.
As alege ca balanta intre zambete si lacrimi sa fie vesnic inclinata inspre partea bucuriei.
As alege sa cant bucuria vietii in loc sa ma inec de fiecare data cand viata o ia pe-o cale laturalnica.
As alege sa-mi plimb pasii spre inaltimi in loc sa ma las mereu atrasa de intunericul adanc al tristetii.
As alege sa simt freamatul de libertate al naturii in loc sa ma simt inlantuita de lanturi invizibile.
As alege sa alerg cu optimism prin hatisurile vietii in loc sa ma tem de fiecare zgarietura ce-mi atinge sufletul.
As alege sa am puterea sa pornesc pe un drum nou in loc sa raman intr-o intersectie intortocheata.
As alege sa traiesc pretuind fiecare clipa in loc sa navighez mereu intre amintiri si planuri de viitor.
De-as putea, insa, schimba, un singur lucru din viata mea… n-ar insemna asta, oare, ca n-as mai fi eu?
Si totusi, cine nu si-ar dori sa aiba puterea asta?
Daca s-ar putea… sa schimbi un singur lucru… ipotetic… voi, ce ati schimba?l
0
Articol anterior
17 comments
trecutul e trecut si nu-mi bat capul cu el. de schimbat, la un moment dat am schimbat si m-am schimbat … definitiv: am ales intre iubire si ratiune.
Pai… in „jocul” meu e vorba sa schimbi ceva la tine, cel ce esti azi… nu ceva din trecut, ceva ce ai trait sau facut. Da, trecutul s-a dus, am inchis usa, gata, nu poti schimba nimic. Dar – ipotetic – ce-ai schimba la tine, la felul tau de-a fi, daca ai putea?
Cat despre alegere… nu e greu de ghicit ce-ai ales. Dar e trist. Sincer. Pentru ca ratiunea nu te va duce niciodata acolo unde te-ar putea duce iubirea. Si nu sunt doar vorbe, crede-ma. Eu sunt un om rational. Cumplit de rational. Candva, cumva, am aflat si ce inseamna iubirea. Si-acum, e doar lupta vesnica intre ele… iubirea e cea pe care o dorim, ratiunea o avem…
chiar n-as schimba nimic la mine … tocmai pentru ca (atunci) am ales iubirea … si orice schimbare ar insemna anularea/modificare acelei alegeri. 🙂
ps: daca am un cutit, nu-i musai sa-l folosesc pentru a ucide/rani … si asta nu-l face „mai putin util”. 😉
Trebuie sa-mi cer scuze. Se pare ca am presupus gresit… imi pare rau! 🙂
Reiese din cuvintele tale ca simti ca ai facut alegerea potrivita… asa si sper sa fie.
Mie mi se parea – si mi se pare inca – ca esti mai mult un om cerebral decat unul sentimental… dar, desigur, eu judec in necunostinta de cauza, si-am emis o parere fara sa am date destule…
Si totusi… crezi ca e posibil sa separi complet ratiunea de simtire?
PS: Pai… punctu de pornire e acelasi… o mana si-un cutit… unii aleg o directie, altii pe cealalta… dar asta de ce tine, de ratiune sau simtire? ai zice ca e vorba de ratiune cand alegi sa nu faci rau folosind acel cutit si e vorba de simtire cand alegi calea opusa… nu?
Pe mine!
Corect. Scurt si atotcuprinzator. 🙂
Asta inseamna ca ori te iubesti prea mult ori te urasti, cu aceeasi intensitate. Tot despre extreme discutam, nu?
Si cum te-ai vrea? Stiu eu… :)… FERICIT!
Nici, nici!
Iar fericit am fost oricum… 🙂
Cum m-as vrea? Mai putin nedrept!
@arrowsmaker – dar vezi, vorbesti la trecut… ai fost fericit… fericirea din trecut iti ajunge pentru a te simti multumit acum, in prezent, si in viitor? Stiu despre ce vorbim, despre constientizarea faptului ca ai trait ceva aparte – chiar aseara discutam cu un om drag despre betia de fericire – dar asta ajunge? Nu inseamna asta limitare… resemnare, acceptare…
Cat despre nedreptate… aici intervine doar vointa ta. E un lucru pe care poti, daca vrei, sa-l corectezi. Deci, daca te vrei mai putin nedrept, incepe sa fii mai putin nedrept. Nici nu cred ca e cel mai greu lucru…
🙂
par cum par pentru ca-mi folosesc ratiunea incercand sa arat altora un alt punct de vedere … deoarece nu pot fi destul de intim cu toata lumea (ca sa fiu sau sa ma fac inteles fara cuvinte).
pentru mine, ratiunea e doar o simpla unealta (ok, una eficienta) care e folosita cand e nevoie de ea. nu ratiunea „ma conduce”, e doar executa „ordinele” simtirii. un exemplu simplist ar fi asa: m-am trezit pe 27, mi-am amintit ca-i aniversarea noastra si brusc m-am simtit foarte bine/fericit (simtirea) … da’ am facut pe prostu’ si uitucu’ (ratiunea), am plecat la job si am cumparat cadoul supriza (ratiunea), am revenit acasa ca si cand ar fi fost o zi ca oricare alta (ratiunea) si i-am facut surpriza placuta traind impreuna cu ea bucuria (simtirea). altfel spus: simtirea a fost in control, ratiunea doar a cautat si gasit solutia cea mai buna la problema „cum ii arat (intr-un mod palpabil) cat de mult inseamna pentru mine?” …
mai departe, cred ca se intelege ca nu-i vorba de o separare … ci e vorba de „cine imi conduce viata”. unii aleg ratiune, majoritatea aleg un fel de alternanta iar altii (ca mine) aleg simtirea. iar din punctul asta de vedere cred ca indirect ti-am raspuns si la ps-ul anterior: conteaza „cine alege” … ca ratiunea poate la fel de bine sa aleaga „raul” daca acel „rau” e in propriul avantaj (mai ales ca, daca e controleaza, e va si defini ce-i „rau” si ce-i „bine”).
Da, ok, as putea sa fiu de acord cu tot ce spui dar… cred ca ai convingerile astea pentru ca esti de acea parte a baricadei in care te simti increzator in ceea ce simti si ceea ce simti te face fericit, in cazul asta, desigur, ratiunea e in slujba simtirii… insa, daca ai fi dincolo, daca ai suferi, ratiunea ce rol ar mai avea? ai putea sa-ti impui sa nu mai suferi, ai putea sa alegi sa nu mai doara?
da, asa e, majoritatea variaza… cand simtire, cand ratiune, in functie de context… dar nu stiu daca e un avantaj sa traiesti asa… sau e un defect…
separat de toate, iti doresc sa-i poti arata ce inseamna pentru tine si ea sa inteleaga si sa simta… si asta sa dureze cat mai mult posibil… eu nu mai cred in vesnicia sentimentelor, deci nu-ti pot zice ca-ti doresc ” iubire vesnica ” si, din cate imi dau seama, dar iar se poate sa ma insel, nici tu nu crezi in „absolutism”… banuiesc ca traiesti ceea ce simti si nu mergi mai departe de atat…
🙂
cum spuneam: fiecare cu ale sale, eu raman la ale mele (care de 21 de ani functioneaza perfect pentru mine). 🙂
Clar, nici nu ziceam altfel… discutia e schimb de idei, nu obligatie spre schimbare… si chiar apreciez fiecare parere…
pot sa pun o intrebare personala? ce inseamna 21 de ani? 21 de ani de cand ai ales iubirea? par superficiala daca intreb cati ani ai? daca te simti incomodat de intrebare, nu raspunde…
(in curand) implinesc 43, sunt casatorit de 21 de ani (cu aceeasi femeie superba) si alegerea (in favoarea iubirii) am facut-o pe la 19 ani.
Sa ma ierti, te rog mult! Maturitatea o regaseam in gandire dar nu puteam aprecia, totusi, varsta… plus ca m-ai incurcat un pic cu cei ” 21 de ani „…
Aud atat de rar de oameni care chiar sunt fericiti, vad atat de putina fericire in jurul meu si eu insami am trait atat de putine clipe de fericire – simpla dar reala – incat n-a fost greu sa cultiv un scepticism profund… si-atunci cand se intampla – ca acum – sa inteleg ca particularul nu inseamna, totusi, general. Dar asta nu face decat sa „zgandare” in mine o resemnare si-asa greu de acceptat…
Recunosc, mi se pare incredibil sa poti vorbi despre un om in astfel de termeni dupa atat de mult timp si nu pot decat sa imi exprim admiratia! Esti, sunteti, clar, de admirat! Dar iti dai seama ca sunteti un caz destul de izolat, nu? Cica 90% dintre oameni sunt nefericiti… voi faceti parte din restul de 10%… 🙂
pai si eu vad putina fericire la altii, da’ nu-i pot ajuta daca nu vor sa se ajute singuri. si chiar daca vor, tot de ei depinde … deoarece putini au curajul sa-si infrunte proprii demoni (primul pas necesar, imho). tot ce pot face e sa-i zgandar nitel cu cate o remarca sau un text logic pe care ei nu-l pot contrazice … si asa, poate-poate se urnesc.
referitor la „caz izolat” … fiecare face cum crede ca-i mai bine. nu stiu daca suntem de admirat … inca n-am ajuns la capatul drumului si probabil viata ne mai rezerva multe surprize (majoritatea neplacute). stiu doar ca n-am uitat de ce am decis candva sa traim impreuna si vreau sa cred ca-n afara de un Alzheimer nimic nu poate schimba asta. 🙂
Ok, la unii e vorba de curaj… dar mai sunt si cazuri in care oricat de mult ai vrea nu poti shimba ceva… poate, ca exemplu, nu poti sa schimbi nimic pentru ca, schimband, ceea ce ti-ar face tie bine, ar face rau altcuiva…
ceea ce-mi face mie bine si ar face rau altuia … oare chiar imi face mie bine? daca excludem din ecuatie reactiile instinctuale (unde oricum nu gandim), atunci as spune ca acel bine e de fapt un „bine”.
Comments are closed.