Entuziasmul păcătos…

… asta aș zice că mă reprezintă pe mine. Mă ia valul repede, mă duce departe, mă poartă pe sus și-apoi, când mă trezesc din visare, dau de pământ.
Azi dimineață, prea de dimineață, într-un mijloc de transport în comun căruia i-ar fi fost locul mai degrabă la fiare vechi decât pe șosea și care mă aducea de la puștiul lăsat semi – adormit în patul bunicilor, mă gândeam că viața mea nu e atât de cenușie pe cât o creionez eu în mintea mea și că, dacă aș lăsa mai des ca firavele raze de culoare să-și facă loc pe pânza vieții mele, aceasta și-ar mai pierde din negură și s-ar mai deschide, măcar un pic.
Mă gândeam la tot entuziasmul ăsta care mă cuprinde într-un mod absolut frenetic atunci când lucrez la ceva care-mi place, atunci când vorbesc despre ceva care-mi face inima să accelereze, atunci când am lângă mine oameni care mă fac să mă simt în largul meu, să le deschid ușa sufletului. Și zâmbeam singură, printre oameni care nu s-au mai întâlnit cu apa sau săpunul de ceva vreme, preocupați, totuși, și ei, ca și mine, de rostul vieții lor.
Și gândurile-mi jucau așa, o horă nebună în minte și treceau de la o extremă la alta. Și-mi ziceam că sunt o norocoasă că am în mine spiritul ăsta luptător, că simt mereu nevoia să fiu în acțiune, că asta-mi dă viață, energie, speranță, că am nevoie să fiu implicată adânc în ceva ca să pot simți că lucrurile au sens. Și apoi, îmi ziceam că, oricum, toate zbaterile sunt în zadar și, în definitiv, pentru ce, că doar drumul duce tot acolo, către nicăieri. Și tot așa.
Acum simt iar așa, că mă ia valul și sufletu-mi prinde aripi. Lucrurile merg, în viața mea, unele într-o direcție, parcă tot mai afund, dar altele par să prindă aripi. Poate că soluția nu e să aștepți momentul în care-s toate frumos aliniate și-o pornesc în pas de marș în direcția cea bună ci să poți, prin hățișuri, să nu le pierzi pe cele ce tind să se înalțe. Nu prea îmi iese dar, mă străduiesc.
Vă povestesc curând!