… așa îl simt eu și sentimentul ăsta de nesfârșită neplăcută așteptare mă sufocă deși conștiința (vocea aia mică de care oamenii mari nu ascultă, cum spune greierașul Jimmy din povestea lui Pinochio) îmi șoptește, de-abia perceptibil, că n-am nici un drept să mă plâng pentru că sunt oameni cărora le e într-adevăr greu.
… drumul de acasă până la servici, din fiecare dimineață, e adevărată corvoadă, efectiv balotez prin nămeții de zăpadă care nu au mai avut loc pe drum și au acaparat trotuarele și, dacă mai și ninge ca în povești (de alea cu balauri, nu cu zâne!) ca azi, meniul e întreg.
… la servici sunt, în perioada asta, zile cel puțin la fel de mohorâte ca și vremea de afară, lucrurile nu merg cum ar fi de dorit, tensiunea e la cote suficient de ridicate încât să îți dorești să-ți iei picioarele la spinare și să pleci… dar, cum să pleci când afară te așteaptă ceea ce te așteaptă?
Dar nu. Nu mă plâng de iarnă. Nici de frig, nici de viscol, nici de zăpada prea multă. Că n-o iubesc – iarna – am declarat mereu. Nu o iubesc acum și mai puțin doar pentru că e o iarnă mai încăpățânată decât altele. Mi-e la fel de puțin dragă. O simt la fel de apăsătoare. De lungă. Fir-ar să fie cât de lungă poate să fie…
Dar știu, în tot acest timp, că ar trebui să mă calmez, să iau lucrurile mai ușor, în definitiv, toate trec, primăvara aia mult dorită oricum o să vină și o să treacă și dacă disper în așteptarea ei și dacă nu. Dar cum faci să nu disperi? Se zice că depinde de noi să ne facem zilele să fie altfel decât banale. Ok. Să zicem că așa e. Dar, când ești cumplit de limitat, în orice parte te-ai întoarce, în orice direcție ți-ai îndrepta gândurile și intențiile, ce îți rămâne de făcut? Nu, nu poate fi vorba nici despre hibernare, despre absență, despre băgat capul sub plapumă și dormit până trece eternul februarie. Și atunci?
Da, pe mine rutina mă omoară, la propriu. Suge molcom din mine. Și mă zvârcolesc. Și caut. Și dau cu capul în toate părțile, dându-mi seama că sunt înconjurată de ziduri. Și asta mă înverșunează și mai mult să mă zbat. Și loviturile sunt cu atât mai crunte. Mda, nu prea știu să iau lucrurile cu calm. Și e prea lungă nenorocita asta de iarnă.
Deci, cam așa sunt zilele mele în perioada asta. Și-mi vine să dau cu ele de pereți. Și cu mine. Că nu sunt în stare să le fac să fie altfel. Fir-ar să fie ea de cămașă de forță. A vieții.
Voi, cum vă petreceți zilele, cum vă sunt? Vă e ușor să vă simțiți liberi și plini de viață în perioada asta? Doar eu mă simt așa de împovărată?
0
Articol anterior
18 comments
Te înțeleg foarte bine, am trecut prin așa ceva iarna trecută și parcă nu se mai termina. Mai aveam pe suflet și alte planuri care păreau zadarnice.
Am reușit să ies prin asta tot axându-mă pe pasiuni.
Iarna asta e ceva mai aglomerată, alte planuri de pus în aplicare și care-mi condimentează viața prin suspansul oferit de niște răspunsuri și feed-backuri care vin mai greu.
Seara ajung frântă.
Ușor și plin de viață prea greu ai cum să te simți în frigul, nămeții de afară plus problemele de zi cu zi. Aștept și eu primăvara să văd mugurii. Atunci poate o să privesc toate cu mai mult optimism…
La mine cred că e vorba de starea pe care mi-o dă iarna, indiferent că e cu multă zapadă sau fără zăpadă. Iarna mi se par toate mai apăsătoare, mai greu de făcut… dar trece, ştiu…
Au mai rămas 14 zile și ies ghioceii 🙂 Un ceai de vanilie cu scorțișoară și ghimbir, o cameră caldă, puțină culoare, muzică în surdină, căldurică… și ai să vezi ce repede vine primăvara 🙂
Ei, 14 zile, Ana? Cred că iarna asta se termină undeva prin aprilie, după cum se-arată lucrurile…
Scenariul tău e foarte atrăgător dar greu de pus în practică… eventual duminica…
🙂
Iarna se termină acolo unde nu o mai lăsăm noi să intre. Cu cât aducem mai multe elemente văratice în decor, cu atât se simte mai slab frigul.
Ei, pentru unii funcţionează, pentru alţii e mai greu. Dar de trecut, trece pentru toţi, ştiu.
🙂
Fată dragă… după cum bine zice vorba aia românească: „Tu n-ai să mori în patu’ tău!”. „… decît de plictiseală”, aşa mai adăuga eu şăgalnic. 😛
plictiseală zici? n-am timp să mă plictisesc în pat, sunt prea ocupată să dorm… 🙂
O coteşti ca la… Ploieşti. 😆
La un moment dat, februarie se va sfarsi.
Odata cu el, multe altele…
Da, ştiu. Dar nu era vorba de februarie în sine cât de ceea ce reprezintă pentru mine…
Toate se termină, nu? Mai ales lucrurile bune – all good things come to an end – zice Nelly Furtado!
Pana la urma nu-ti place zapada sau tot ce tine de iarna? De exemplu, la mine e soare azi, mi-a incalzit pilota de dimineata. Imi lipsise dupa atata ploaie…
E vorba de iarnă, de tot ce înseamnă iarna… chiar mă întrebam în dimineaţa asta dacă mai ţin minte de-a fost cândva vreo iarnă pe care să nu o simt aşa grea, apăsătoare… şi nu prea îmi aduc aminte!
Sunt invidioasă pe soarele tău, clar. Aici nu şi-a mai arătat nici un strop de rază de multă vreme…
E adevarat cand se spune ca nu apreciem ce avem. Eu sper sa mai prind zapada cand ma intorc sa pot merge la ski!
Da, e o realitate. E trist dar aşa suntem…
trece ea si zapada asta! ia citeste tu „daca e adevarat…” de marc levy si poate se ia si zapada intre timp, iar de nu se ia, poate e ca si cand s-ar fi si luat deja, citind carte!
ce zici, incerci? 🙂
păi, am citit cartea, de curând… am şi cumpărat-o. împreună cu în altă viaţă, de acelaşi autor. le-am citit în două zile, acum două săptămâni, una după alta.
🙂
felicitari! ei si daca iarna nu a trecut, sentimentul de „iarna”, nici macar, e?
Comments are closed.