Într-o lume firească – deci nu una ideală sau utopică – părinţii trebuie să fie înţelepţi şi copiii îndrăzneţi. Părinţii trebuie să ofere copiilor sprijin şi înţelegere şi copii trebuie să ofere părinţilor respect.
În anormalitatea lumii în care trăim, de prea multe ori, copiii sunt nevoiţi să fie mai înţelepţi decât părinţii lor. Într-o lume normală, părinţii greşesc şi recunosc că o fac. În lumea în care trăim orgoliile sunt mai puternice decât sentimentele. Chiar şi între părinţi şi copii. Nu-i aşa că sunt pe lume şi părinţi care nu au impresia că ei le ştiu pe toate, că doar ei cunosc căile bune şi că ei, tot ce fac, fac bine?
E adevărat, mă supără nişte lucruri şi nu pot să nu mă împiedic de ele. Mi se spune că trecutul trebuie lăsat în pace, să se aseze praful uitării asupra lui. Da, ok, sunt perfect de acord dar atunci când trecutul e, de fapt, doar un prezent ce îţi tot bate, insistent la uşă, ce faci? Nu-ţi rămâne decât să trăieşti lucrurile, cum poţi.
Cât de aiurea, de nefireşti pot să fie lucrurile? Pentru voi, ca adulţi, sunt relaţiile cu părinţii voştri aşa cum v-aţi dori, aşa cum simţiţi că ar fi firesc să fie?
0
Articol anterior
4 comments
cazuri si cazuri. ideea e ca se poate depasi orice fel de impas in aceste tipuri de ralatii, cu intelepciune, vointa, rabdare, calm si perseverenta in consecventa cu iz pedagogic, educativ, evolutiv. in primele etape, ale puiului de om, aceasta. ulterior parintii sustin, consiliaza, consulta si mai putin se opun deciziilor luate de subiectii ce suporta actiunile ce le fac, e vorba de puii de om, ajunsi mari.
O, da! Taică-meu e mort iar maică-mea (relativ) departe, în lumea ei iluzorie. Aşadar, încă nu e totul perfect, dar s-ar putea să devină, la un moment dat. Asta dacă nu mă „curăţ” eu înaintea ei, cu răceala asta la plămîni cu care m-am căptuşit. Dar chiar şi aşa, lucrurile se rezolvă.
În general, distanţa şi timpul rezolvă chiar şi cele mai grele probleme. Reţine însă că am spus „în general”. Cîteodată mai trebuie şi un pic de je m’enfiche-ism ca dressing în reţeta fericirii…
Depinde la ce moment raportez „v-ați dorit”. Pentru că, evident, au existat în trecut acele momente de revoltă, de nemulțumire.
Firescul a fost mereu acolo, pentru că în mod normal părinții evoluează în rolul de părinte în timp ce copilul evoluează în rolul de copil; spun în mod normal, pentru că uneori părintele refuză rolul de părinte (în totalitate sau parțial), iar copilul refuză rolul de copil.
Eu una la acest moment de timp sunt extrem de mulțumită de ceea ce am din punctul ăsta de vedere. Nu e vorba doar de ce îmi doresc și simt… e mai mult decât atât; e ceea ce am avut nevoie, chiar dacă uneori nu am putut să văd asta.
Despre alte aspecte n-aș discuta, pentru că la capitolul acesta deși eu consider situația perfectă, unii au alte privințe asupra normalității situației.
Hei, mi-era dor de tine. Și pe aici, și pe la tine… mi-a părut rău să văd că ai ales să faci schimbarea asta, restricționarea…
Că poți să îți dai seama că ai avut ceea ce îți trebuia chiar dacă nu părea mereu așa, e dovadă de înțelepciune și mă bucur că poți să înțelegi lucrurile.
Știi ce consider eu normalitate în relația părinte copil? Pe aceștia să îi lege sentimentele. Și nu resentimente, o stare mereu conflictuală, etc.
Comments are closed.