Gând aiurea. 55.

De ce avem tendința să fim arțăgoși înainte de a fi înțelegători?
De ce suntem, mai degrabă, invidioși pe cei din jur decât empatici cu ei?
De ce suntem la critică înainte și la laudă inapoi (parafrazând un vechi proverb!)?
Despre capra vecinului și urările de mai puțin bine altora, cu ce ne ajută? Ne rămâne nouă mai mult? Și, când lucrurile astea intervin între oameni care, s-ar presupune, au mai mult decât o legătură superficială, ce mai rămâne de făcut? 
Știu, nu e cazul de aruncat cu piatra decât atunci când te simți complet nevinovat. Și cum ai putea, în lumea nebună în care trăim? Nu, desigur, nu voi spune că eu fac altfel, că eu sunt mai bună decât alții, nici pe departe. Îmi știu bine cusururile. Că încerc să le tratez, e altă treabă. Ideea e că răutățile gratuite chiar nu pot să le înțeleg. Faptul că sapi un om fără ca măcar acest lucru să te urce pe tine o treaptă (nu că ar fi pardonabil în astfel de cazuri!). Și totuși, lucrurile astea sunt la ordinea zilei…
Uff! Aveam de gând să scriu ceva mai vesel. Dar nu prea pot azi. E prea apăsător aerul, greu de respirat. N-au cum să îți rămână gândurile clare și luminoase în astfel de împrejurări. Dar, poate, nici nu e cazul. Poate e mai ok să lași lucrurile în voia lor și să nu transformi într-un capăt de țară faptul că nu sunt lucrurile așa cum ar fi de dorit să fie. Mergi mai departe, și gata.
Hai, voi să aveți o zi mai bună.