Gând aiurea. Din miez de noapte.

E una din nopţile alea în care somnul nu vrea nicicum să îşi facă apariţia, ce-i pasă lui că în curând e dimineaţa de luni şi trebuie să merg la muncă?
Răsfoiesc o carte, una pe care am citit-o foarte greu, mai mult încăpăţânându-mă să o fac decât plăcându-mi (apropo de asta, de obicei, dacă o carte nu se mulează după mine o las baltă fără prea multe mustrări de conştiinţă pentru că ştiu că sunt prea multe, altele, care abia aşteaptă să-mi capteze atenţia cu ceva! na, cam ce cititor înfumurat sunt, nu?). Zice în ea, undeva spre sfârşit, că, după vârsta de treizeci de ani se vede într-adevăr cât valorezi ca om, pentru că apar din urmă cei mai tineri, generaţia de douăzeci. Că, până la vârsta asta, lupta a fost cu cei mai în vârstă, faţă de care, exista, clar, avantajul imaturităţii, al îndrăznelii inconştiente, al cruzimii copilăreşti. Că, la treizeci de ani devii obiect de istorie şi de evaluare. Pentru cei ce vin cu repeziciune din urmă… Hmm, sună aşa de dur…
Maturitatea… ei, tare dificil mi se mai pare. Adică, na, eu m-am simţit mai matură, mai om mare şi serios, la 19 ani decât acum la 31 (mda, prima oară am scris 30). Cumva, anii aştia, dintre 20 şi 30 de ani au fost, pentru mine, un drum invers. Mi s-a mai spus că trăiesc o adolescenţă peste care am sărit. Că implicarea şi modul categoric în care văd eu lucrurile sunt caracteristice acelei vârste curajoase, neîngrădite. Mi-aduc aminte perfect că, la 17 ani îmi doream din suflet să ajung la 25. Aş fi sărit peste anii dintre, dacă puteam (şi aş fi greşit, desigur!). Aveam impresia că aceea e vârsta la care toate lucrurile se vor aseza în viaţa mea, voi avea un drum clar în faţă, voi fi, fără pic de îndoială, un om mare cu toate răspunsurile pitite prin buzunare. Ei, nu-i nici pe departe aşa. Am 31 de ani şi simt că nu sunt nici acum pregătită să fiu om mare. Şi-aş vrea, de multe ori, să fie un umăr de părinte la care să mă pot întoarce, o voce care să îmi spună – e în regulă, mama e cu tine şi o să fie bine, fii liniştită! Dar nu e. Şi trag aer în piept, şi-i privesc puştiului faţa luminoasă în timp ce doarme şi-mi spun că e în mine forţa de-a merge mai departe. Da, chiar şi-n miez de noapte când prea multele gânduri aiurea mi se zvârcolesc prin minte şi dorinţe cărora nici nu îndrăznesc să le dau glas îmi dau târcoale.
Voi, sunteţi, vă simţiţi, oameni mari? Sau, vine o vreme când sufletul acceptă gândul ăsta şi decide şi el să se maturizeze? Cam pe când, aşa?
Hai, sper că voi aveţi o noapte mai calmă, cu-n somn bun şi vise frumoase.