Pentru ce, cu ce rost?

Aș vrea să fie ușor să spun… mi-ar plăcea… și contiuarea să vină de la sine. Să simt, clar, nu la nivel superficial, că într-adevăr mi-ar plăcea. Ceva. Altceva. Orice.
Cică ar fi în jur de 67.000 de bloguri (cele monitorizare) în România. Și mă întreb, pentru ce, de fapt? Care-i rostul? Banii, tot banii? Plăcerea de-a scrie? Parcă nu mai găsesc nici un răspuns destul de plauzibil, cu-n sens real, autentic. Și totul mi se pare doar o cursă… spre nimic.
De ce să ne prefacem că ne plac lucrurile și oamenii care nu ne plac, de fapt? Să zâmbim unui om și-n mintea noastră să fie ceva de genul… fir-ai al naibii, cât de fraier și enervant ești. Mă obosește cumplit să trebuiască să îmi dau seama dacă un om e ceea ce afișează sau nu. Să percep realitatea din spatele aparențelor.
Ce ne rămâne, dacă tot plouă și vremea mohorâtă de afară ni se întinde-n suflet, altceva decât să dăm vina pe astenia de primăvară pentru lipsa de chef, de motivare, de energie, de entuziasm, de… ce mai, o lipsă totală. De toate. Și, totuși, viața se scurge mai departe. Prin canalizări, ca și ploaia.
Am avut o săptămână cenușie,  cu dimineți ploioase și gânduri ostenite, cu vise în limba engleză și nopți preocupate, cu dor de scris și lipsă de inspirație, cu senzații de inutilitate amestecate cu aparente motivații, cu drumuri grăbite și ore piedute, cu leneveală și trăit puțin, superficial, cu mâncat mult și prost, cu dormit mult și prost, ce mai, o săptămână de viață irosită, parcă. Dar asta-i viața, nu, cu al ei platou cu de toate. Ahh, dar tare greu se mai găsește pe-acolo câte o delicatesă…