Iarăși vine iarna

… iarăși începe înghețul din mine, din venele mele, din sufletul meu. Mi-e atât de frică de iarnă în fiecare an încât sunt incapabilă să percep frumusețea toamnei, deși sunt perfect conștientă de faptul c-o privez de niște drepturi legitime. Sigur că e frumoasă toamna în straiele ei colorate și împăciuitoare. Și cred că i-aș iubi culorile, dacă n-aș privi prin lentile deformatoare, cenușii. M-aș bucura de aerul ei melancolic și cald dacă nu mi s-ar strecura în vene tot frigul iernii ce-i urmează. Dar nu pot. Toamna mă obligă să-mi îmbrac sufletul în multe cojoace de apărare împotriva iernii și nu prea-mi rămâne timp s-o și trăiesc, s-o înțeleg, s-o accept.

Nu știu când au trecut opt luni din acest an. Mi se pare absurd și nedrept. Când a fost primăvară? De vară nu mi-e dor, n-o mai iubesc de mult deja. Doar o trăiesc, cumva pe fugă. Dar primăvară, când mi-a fost primăvară? Unde s-au dus lunile de revenire la viață, de prospețime, de senin și încredere? Ce-i cu timpul ăsta? Unde se grăbește așa? Mai bifez un an pe calendar, într-o clipită. Cumva, îmi pare nefiresc. Dintre ultimii zece ani, aproape că acesta-mi pare cel mai greu. Privesc în urmă la cele trei sferturi de an care s-au dus deja și îmi pare că-s doar un iureș prelung și-n același timp mă întreb când am avut timp să mă împiedic de atâtea ori de câte am făcut-o deja în lunile astea?!

Da, desigur, dacă am tot continuat să mă împiedic și să dau cu mine de pământ, înseamnă că tot de-atâtea ori m-am și ridicat, pe cât am tot căzut. Așa o fi, deși-i mai ușor să-mi pun în față varianta aia pesimistă, decât pe-aia, dacă nu senină, măcar realistă. Deh, om, nu robot.

N-am avea dezamăgiri dacă n-am avea așteptări, e ceea ce se tot vehiculează și ne tot spunem, nouă și altora, ca să ne fie mai ușor să facem față celor ce vin peste noi. Dar, dacă n-am avea așteptări de la viață, de la noi, de la alții, s-ar mai numi că trăim? Sau doar existăm, consumăm aerul, timpul, viața?!

Mi-e ciudat modul în care nu încetez să cred, să caut, chiar și-atunci când mi se pare că mai întuneric nu poate să fie, că drumul nu se poate înfunda mai tare. Cumva, nu mă dau jos din carusel, deși încerc s-o fac, deși vreau să renunț – sau cred că vreau – deși îmi pare că-i o cursă inutilă, fără sens.

Ahh, sens, leitmotivul cruce. Îi tot spun Puștiului zilele acestea că, dacă renunță la primul obstacol, nu va afla cum e să te bucuri de o reușită și-l conving că-i musai să încerce iar și iar, să nu se teamă de obstacole, să aibă încredere. Funcționează, adeseori. Doar când îmi spun mie pare praf purtat de vânt. Nu-mi învăț lecțiile decât încrustându-mi-le ca pe niște tatuaje pe dinăuntru, pe inimă. Oare câte-or putea să încapă acolo?

Și iarăși vine iarna.