Ieri. Și mâine. De ce nu și azi?

În fiecare zi din iarna asta lungă îmi zic că o să vină ea primăvara… în dimineți ca și cea de azi, c-o natură ce respiră speranță, cu un cer senin și un soare vesel, conștient de faptul că câștigă tot mai mult teren în fața frigului sau în seri negeroase în care fac pași alene și nu grăbiți către casă, îmi zic că în lunile de primăvară ce urmează voi trăi altfel…
Îmi imaginez că-mi voi petrece după-amiezele în parcuri, învățându-l pe puști să meargă pe bicicletă fără roți ajutătoare, ˝navigând˝, cu sufletul înaripat, pe role sau, pur și simplu, butonând tastatura micuțului calculator în mijlocul naturii, umplându-mă de viață.
Îmi zic că atunci o să mă bucur. Că atunci o să simt că pulsează viața în mine. Că o să las la o parte tristețea și doar valuri de entuziasm și de stare de bine o să-mi năpădească sufletul.
Îmi zic că ceea ce nu pot să simt azi, o să simt mâine. Că mâine o să fie altfel. Mai bine, desigur. Că, cumva din inerție, lucrurile se vor schimba.
Ieri îmi spunea cineva că degeaba îmi fac planuri să fac multe lucruri cât timp nu pot să găsesc bucuria în mine. Că, toate lucrurile astea dinafară, pe care le doresc și le plănuiesc eu, nu vor fi ceea ce aștept și nu schimbă nimic dacă eu nu pot schimba ceva în mine. Modul de-a vedea, de-a înțelege lucrurile.  
Și asta ar trebui să se întâmple azi, nu mâine, nu în luna aprilie sau mai. Și cum faci să trăiești azi, să simți azi, să te bucuri azi lăsându-l pe mâine în pace, neplănuind, nevisând?
Vouă, vă iese?