Înghețuri premature

by loredana
4 comments

Fă din mine ce ai vrea să fiu… e un vers dintr-un cântec… Mereu m-am întrebat dacă asta e calea. Că, pentru a fi iubit de cineva, pentru a fi pe placul cuiva, trebuie să te transformi în lut moale, ușor modelabil, în mâinile celui care se întâmplă să fie, la un moment sau altul, acolo, aproape de suflet. Că trebuie să te lași frământat, transformat, modificat, după bunul plac al maestrului care, cu dibăcie, mânuiește materia vulnerabilă din care ești făcut, adăugând ceva pe ici, ciupind ceva pe colo, făcând din tine ceea ce și-ar dori să fii, o creație proprie, perfect mulată după colajul propriilor dorințe și așteptări. Și te lași modelat pentru că ai sentimentul că e singurul drum posibil… singurul drum care duce la nesingurătate.
Dar uiți. Din prea multă dorință de-a fi pe plac. Din prea marele dor de-a primi drogul ăla numit afecțiune. Uiți că rezultatul acela, oricât de reușit ar fi, oricât de desăvârșit și-ar demonstra modelatorul de suflete măiestria, oricât de cizelată i-ar fi opera… rezultatul acela nu ești tu. Te pierzi pe tine, cel care ești, pentru a deveni cel care crezi că trebuie să fii pentru a fi pe plac. (ahh, de ce n-aș vedea partea bună? poate reușești să te transformi într-un altul mai bun, mai frumos, mai cu plusuri pe orice direcție…)
Poate că nici nu ne-o cer ceilalți. Poate că doar ni se pare că ei ar vrea să fim altfel ca să ne placă. Mai mult. Să le fim dragi. Să le pese. Poate că cei din jur, cei care ne plac cu adevărat, ne plac așa cum suntem. Poate că ei pot să vadă frumosul din noi și atunci când noi nu mai reușim să îl vedem. Poate că pot să își dorească să ne fie alături și atunci când noi simțim că nimeni nu ne-ar vrea în preajmă. Că vor să rămână și atunci când noi avem sentimentul că vor să plece. Poate că lucrurile sunt, de fapt, firești, se întâmplă așa cum e normal să se întâmple și doar de obstacolele din propria minte, din propriul suflet ne tot împiedicăm. Cine-o fi știind?
(prematur, iarna mi se strecoară-n suflet, căutându-și culcuș și mi-s ramurile de viață prea fragile, nu mă pot agăța de ele, cred că o să-ngheț până la primăvară. )

0

S-ar putea să-ți placă și

4 comments

ella 9 noiembrie 2012 - 21:21

Nu te las eu sa ingheti!! O sa te strang tare-tare in brate, si o sa treaca tot!! 🙂

0
Reply
frmshk 11 noiembrie 2012 - 17:41

mulțumesc. nu știu exact de ce și cum dar se pare că avem capacitatea asta, de regenerare… o luăm mereu de la capăt. ne afundăm, ajungem undeva jos, și de-acolo o pornim iar… și uite, și cu sufletul înghețat poți să treci prin viață…

0
Reply
Ioana K-man 10 noiembrie 2012 - 14:04

Atata timp cat suntem impacati cu noi insine, ceilalti nu au ce sa ne ceara, draga Frmsk. 🙂

0
Reply
frmshk 11 noiembrie 2012 - 17:41

că bine zici tu… dar împăcarea aia… cum să ajungi la ea?

0
Reply

Lasă un comentariu