Încrederea în oameni. Nu se câștigă, doar se pierde. Inițial, oamenii care se apropie de mine, cei pe care-i las să se apropie, beneficiază, la pachet, de încredere și deschidere din partea mea. Dacă las un om să se apropie, e de la sine înțeles că simt că omul acela merită încrederea mea. I-o dau. Fără probe. Pe toată, nu pe bucăți, nu condiționată. Pur și simplu. Pentru că așa simt, pentru că așa e firesc. Teama n-are loc acolo.
Cum se pierde? Dintr-o dată, sau pas cu pas, câte un pic. Pentru că suntem oameni și dăm cu bâta în baltă. Și noi, și ceilalți. Dacă îmi pasă foarte tare de un om, îi mai dau o șansă. Și încă o șansă. Și încă una. Și-n funcție de câte lovituri sunt în stare să suport din partea unui om, atâtea șanse îi dau. Într-un final, mă satur să cred că are vreun rost, când mi se tot dovedește că n-are. Teama începe să-și croiască loc, tot lovind cu insistență în zidurile de încredere. Și las, cu greu, foarte cu greu de cele mai multe ori, las să se piardă. Oameni, relații. Să facă pași înspre negura trecutul și eu să fac pași în direcția opusă.
Ne e teamă și cred că e firesc să ne fie teamă, știu asta. De începuturi, de necunoscut, de dezamăgiri, de nereușite, de… atât de multe. Ne purtăm fricile ca pe niște stigmate uneori, acolo e greșeala noastră. Ne temem și facem din fricile noastre niște socluri pe care ne urcăm scuzele de-a nu încerca, de-a nu îndrăzni, de-a nu ieși din zona noastră de confort.
Sigur că îmi pun întrebări. Sigur că am încredere, dar mi-e și teamă. Cred că slăbiciunile noastre ne sunt și binecuvântare și blestem. Ne fac ceea ce suntem. Oameni, nu roboți. Oameni, nu monumente de îndrăzneală și detașare. Curajul de-a fi tu însuți, într-o lume în care se cere să fii rece și extrem de bine înfipt în realitatea vieții, pare un act nebunesc. Să te arăți așa cum ești devine un bumerang care tot pe tine te lovește.
O să apreciez mereu un om care mă ajută să cresc. Care mă face să mă văd într-o lumină pozitivă, încrezătoare și-mi stârnește nevoia de-a fi mai mult decât ceea ce sunt. Care face acest lucru într-o manieră inteligentă, neinvazivă, oferindu-mi sentimentul de confort psihic. Care știe că o critică ajută, dar numai dacă e formulată într-un mod constructiv, evitând să rănească. Că, deh, suntem fragili și vulnerabili.
Pe scena aceasta a vieții, unde regulile nu-s mereu dictate de noi, ne rămâne doar să jucăm cât de bine putem.
3 comments
Eşti o actriţă înnăscută! 🙂
În ce priveşte încrederea, semănăm foarte bine. Numai că eu, de obicei, nu mai acord decît o unică şansă în plus. Nu mai am timp pentru mai multe. 😉
La cît mai puţine pierderi! :-bd
Apăi, de ce m-oi fi împiedicând atâta dacă-s actriță așa bună? :)) Ce-i cu scena asta, prea-i denivelată.
Și totuși, cred că ești mai darnic decât crezi tu însuți.
Hai, forța fie cu tine. :)) Să treci ușor piedicile.
Nu ştii bancu’ cu găina alergată de cocoş? :-” :))
Săru’ mîna de urare, le-oi trece de-oi putea, piedicile, altfel mă trec ele pe mine. Om vedea.