La Napoli cu un copil de șapte ani

Se împlinește tocmai o lună de când am pornit în călătoria noastră de iarnă.

Ceea ce citisem înainte de-a pleca de-acasă m-a pus pe gânduri și m-a îngrijorat puțin, pentru faptul că urma să călătoresc singură cu un copil de șapte ani. Că Napoli e un oraș rău famat, că mafia e la ea acasă, că e periculos, că e de evitat… o avalanșă de păreri negative despre această destinație. Și totuși, ne-am dus la Napoli. Și bine am făcut. Ne-am petrecut acolo patru zile absolut spectaculoase, fără incidente sau probleme care să ne dea bătaie de cap. M-am simțit la fel de în siguranță ca pe străzile oricărui alt oraș mare pe care l-am vizitat.

Este ceva ce trebuie să iei întotdeauna cu tine când mergi pe munte, spune mereu Generalul, conducătorul grupurilor de munțomari cu care mă duc eu hai hui. Vigilența. E necesară și pe munte (unde eu mă tem de șerpi cumplit) și în călătorii. Mai ales când ești singură cu un copil.

Așadar, ne-am ținut departe de zona gării Garibaldi despre care se spune că e frecventată de tot felul de oameni dubioși, firesc, dacă ne gândim că e un loc extrem de aglomerat. I-am explicat Puștiului pe care-l țineam de mână că trebuie să fim atenți în jur, că e nevoie să fie mereu lângă mine… el a avut o replică fabuloasă la faptul că i-am spus să țină bine în mână selfie stick-ul pe care-l folosea… mi-a răspuns, genial în candoarea lui… că n-o să-i fure nimeni stick-ul pentru că, mami, hoții nu-și fac poze.

Am rezervat de-acasă cazarea la un hotel într-o zonă bună, exact la marginea centrului vechi, pe strada Toledo, renumită pentru cumpărături, aproape și de port, și de cartierul spaniol, și de urcarea cu funicularul spre castelul Sant Elmo unde îmi doream mult să ajung. Un hotel de trei stele, construit pe resturile unui apeduct, cu design simplu și aerisit, cu mic dejun tip bufet, îmi dorisem mult să nu trebuiască să mă ocup eu de masa de dimineață ci doar să fie un timp fain pe care-l petrecem împreună. Am fost mulțumită și de cameră, și de personal, și de locație. O curte interioară, puțin ferită de strada gălăgioasă, deci condiții optime pentru trei nopți în Napoli.

Am umblat extrem de mult pe jos, am încercat să folosim metroul doar pentru distanțe prea mari pentru a fi parcurse la pas, atunci când am ieșit din Napoli, pentru Pompeii sau Vezuviu. În restul timpului, cu harta în mână, sarcină pe care Puștiul și-a asumat-o cu mult interes, am bătut străzile în lung și-n lat. L-am ținut ocupat mereu cu informații, cu povești despre istoria locului, cu un fel de descoperire în joacă a tot ceea ce vedeam. Am făcut pauze multe, peste tot unde mergeam, că deh, la șapte ani obosești repede, te plictisești și mai repede. Am încercat să-i las impresia că el decide de multe ori în ce direcții să pornim, el stabilește cât timp să petrecem într-un loc, etc. I-am atribuit rol de partener de călătorie cu drepturi depline, m-am sfătuit mereu cu el și asta i-a dat multă încredere, l-a făcut atent și interesat.

Centrul vechi… mie mi-a plăcut. Cu toate străduțele lui aglomerate, murdare, vechi și întunecate, pline de oameni, de mașini, de scutere, într-un iureș neîntrerupt. Nu m-au deranjat deloc, dimpotrivă, am simțit că acolo-i pulsul napoletan, că acolo s-a scris istorie, că pe-acolo, pe străzile acelea, au trecut anii și-au lăsat urme.

Partea de port și promenada a mării sunt, la Napoli, într-un contrast puternic cu centrul vechi, e o zonă largă, senină, cu clădiri somptuoase, hoteluri de multe stele… la fel cum e și zona Vomero, de pe deal, cartierul luxos al orașului, acolo unde noi ne-am dus să vizităm Castelul Sant Elmo și să vedem Napoli de sus. Greu de imaginat ce priveliști sunt de-acolo. Muntele, Vezuviu, impunător în peisaj, ca un paznic, marea albastră, înghesuiala de străzi înguste, totul formează ceea ce Napoli e… un amalgam de contraste. O frumusețe de oraș.

Nu mi-am propus să văd ceva anume în Napoli, n-am bifat nici muzee, nici biserici – deși, acestea fiind la tot pasul, am intrat în câteva. Se spune că e orașul cu cele mai multe biserici, nu m-aș mira să fie așa. Ne-am plimbat mult pe străzile înguste și pavate, ne-am odihnit pe trepte de biserici sau pe borduri de trotuare minuscule, ne-am jucat pe malul mării, am mâncat pizza de la două pizzerii celebre, înghețată de peste tot. Am văzut Castelul D’ovo, Castelul Nuovo și Castelul Sant Elmo. Am fost prin cartierul spaniol, pe timp de zi, desigur, despre care se spune că e cel mai periculos, că e locul dealerilor de droguri și a crimei organizate. E drept, aveam senzația, la un moment dat, că sunt pe undeva prin Amsterdam, din cauza mirosului ce îmi părea a fi de hașiș. Dar se poate să mă fi înșelat, însă mi s-a părut mai degrabă amuzant să recunosc miros de droguri, decât să-mi fie teamă.

Nu m-a deranjat nici traficul haotic, faptul că trebuia mereu să avem multă grijă la scutere, veneau din toate părțile și se duceau în toate părțile. Mi s-a părut că fac parte din peisajul vieții locului, că oamenii au trebuit să se adapteze și ei cumva la iureșul vieții de zi cu zi și au făcut-o așa cum au putut. Puștiul și cu mine ne-am simțit ca într-un film de aventură unde eram noi doi și restul lumii. Și ne-a fost interesant și util și necesar.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la Napoli? Tocmai acest amestec între nou și vechi, liniște și gălăgie, înghesuit și opulent, între străduțele din centrul vechi și panorama fabuloasă din port, spre Vezuviu. O combinație fantastică, cu iz italian autentic. Dacă aș reveni? Desigur, mai sunt multe de văzut și știu că-mi doresc să mai pierd – sau să câștig – ceva vreme pe malul mării, la poalele Vezuviului. Că tare mi-a dat o stare de bine timpul petrecut acolo.

Napoli e un oraș spectacol și-am iubit să fiu acolo de mână cu-n Puști de șapte ani, copilăros și matur totodată.