Luna mai a trecut ca vântul și ca gândul, deși uneori aveam impresia că suntem blocați în niște situații de nerezolvat. Mai 2022 a însemnat pentru noi pregătiri pentru Iran și traversarea ultimei părți de Turcia, spre graniță.
Vizele pentru Iran
În 10 mai am ridicat vizele de la Consulat în Erzurum – cel mai friguros oraș al Turciei.
Inițial am făcut aplicația prin intermediul unei agenții din Teheran, părea cel mai ușor așa. Pe grupurile despre Iran, pe FB, sunt o grămadă de recomandări pentru agenții, acolo am găsit una. Cei de la agenție au făcut aplicațiile, două vize – a mea și a lui Orla – au fost aprobate pe loc, a lui Peter a rămas în așteptare. La agenție taxa a fost de 19 euro pentru fiecare viză.
Viza lui Peter a fost în așteptare 3 săptămâni, la un moment dat am decis că e prea mult și am ales să mergem direct la consulat. Am parcurs vreo mie de kilometri extra din acest motiv, la Erzurum am fost primiți cu multă bunăvoință, am refăcut aplicația direct, s-a aprobat în aceeași zi. Motivul întârzierii e faptul că vizele pentru Marea Britanie sunt blocate și… uneori bagă în aceeași oală și Irlanda, cel puțin asta ni s-a spus. Taxa de viză a fost 75 euro pentru fiecare persoană și valabilitatea este de 45 zile.
Ultimele zile în Turcia
Ultima parte de Turcia a fost foarte rece deoarece am tot urcat și altitudinea în partea de est a țării e constant peste 1500 m, acolo sunt satele și orașele, tot, în munți. A fost așa de frig de-a trebuit să scoatem de unde pusesem la păstrare gecile de iarnă. Pe alocuri am prins zăpadă chiar, la mijlocul lunii mai.
Ne-am făcut niște prieteni noi, a fost prima noastră socializare mai profundă cu o altă familie care călătorește cu o dubă, am stat împreună două zile și două nopți, Orla s-a jucat mult cu băiețelul, eu m-am împrietenit cu Tina, mama lui, a fost bine tare, noi am luat-o spre Iran, ei spre Georgia. Tina – care are un atelier de tatuaje în Austria – mi-a făcut și tatuajul acela mic pe care mi-l doream de vreo 10 ani, un inel – coroană de spini și patru frunzulițe, ca viața, cu greutăți și cu speranță și cu de toate.
Mardin e locul fermecător în care ne-am început luna mai, am stat acolo patru nopți, nu ne-am grăbit, am rătăcit pe străzi – și am fost și la spital, a treia oară, cu Orla, o infecție în gât care a trecut foarte greu, au văzut-o trei doctori pediatri în trei orașe diferite – Antakya, Șanliurfa și Mardin.
Despre Mardin o să scriu un articol separat, mi-am dorit mult să ajung acolo și a fost frumos, pe măsura așteptărilor. Apoi Batman, Erzurum, Muntele Ararat – muntele lui Noe, unde am campat cu familia din Austria, orașul Van unde am rezolvat mai multe detalii tehnice pentru trecerea în Iran.
Pregătiri pentru Iran
Știam că în Iran NU se pot folosi carduri bancare – e posibil să îți faci card local, noi am ales să nu facem. Așa că ne-am pregătit cu bani cash, în dolari, schimbăm periodic în rial, moneda locală.
Am făcut schimb de ulei la mașină și am cumpărat aditivi pentru combustibil, ni s-a spus că în Iran motorina e de proastă calitate – și extrem de ieftină.
Am făcut diverse cumpărături pentru dubă, ce știam că nu vom găsi în Iran și nu aveam la plecarea din România – compresor, frânghie de remorcare, etc.
Am fost la coafor, haha. Că îmi tunsesem părul scurt în luna aprilie, de fapt, Peter folosise mașina lui de ras pentru asta și părul meu foarte scurt era cam… nefinisat, să zicem.
Intrarea în Iran
Am ales să trecem vama în sudul Turciei, pe la punctul de frontieră Sero, în apropiere de orașul iranian Urmia și să parcurgem până acolo un drum spectaculos prin munți.
La vama am trecut relativ repede – trei ore a durat – cu verificări mai puține decât ne așteptam – nu ne-au cerut nici certificat verde, nici test PCR, așa cum scrie pe site-ul ministerului că e necesar. Certificat verde aveam, teste PCR nu.
Nu ne-au verificat nici mașina la sânge, așa cum ne așteptam. De fapt, ne-au făcut să ne simțim bineveniți chiar din vamă, toți umblau în jurul nostru să ne întrebe, să ne ajute.
Dar… să intri cu o mașină în Iran nu e chiar ușor.
Ai nevoie de un carnet de passage pentru mașină. L-am făcut înainte, costă ca naiba, dar fără el nu se poate.
Ai nevoie și de permis de conducere internațional. Îl făcusem în România, doar pentru Peter, altă căruță de bani.
La vamă am aflat – ceea ce nu găsisem ca informații pe net înainte – că e obligatoriu să avem numere provizorii de Iran – și aceasta e o procedură anapoda, făcută așa, fără multă logică.
Asta ne-a luat aproape trei zile. Verificare mașină, plata unor taxe la bancă, asigurare tip rca – s-a făcut, apoi s-a refăcut, că nu a fost bine încadrată, etc. Alergătură multă la poliție, la birourile lor, până la urmă ne-am văzut cu numerele atașate la dubă. Ne-a costat cam 140 dolari.
Ca în România, ni s-a cerut un dosar – măcar n-a fost unul cu șină – cu toate documentele în copie, cu acte de identitate și actele mașinii și chitanțe, tot. Din ce am înțeles, procedura pentru schimbarea numerelor se poate face și direct în vamă, la noi n-a fost posibil, biroul era închis.
Acum, scriind, pare că ar fi ceva simplu de rezolvat, dar n-a fost. Așteptare foarte multă, în parcări, pe stradă, pe holuri. Am avut mare noroc cu oamenii de pe la birouri, unul a plecat în oraș să facă plățile pentru noi, altul a venit cu noi la firma de asigurare și la reprezentanță Irancell, să putem lua o cartelă de net, altul a tot umblat cu noi la poliție două zile. La familia unuia dintre ei am și stat două zile și două nopți – prima oară am dormit altundeva decât în dubă, de la plecarea din România.
O să cuprind în jurnalul următor și primele zile petrecute în Iran, cum ne-am simțit, ce-am făcut. Deocamdată vă salutăm din apropiere de Teheran, capitala țării, unde ne ducem câteva zile.
În Iran nu funcționează nici Facebook, nici Youtube, cele mai multe site-uri sunt restricționate, așa că postăm DOAR pe Instagram, pe contul nostru (vă mulțumesc pentru fiecare share&follow). Mă ajută mult și dacă dați voi un share pe Facebook la articolul acesta și vă sunt recunoscătoare.
Mulțumim că ne însoțiți în #drumulnostru.
(prima noastră zi în Iran)
