Avem deja mai bine de 5 săptămâni în Iran.
Cu un pic de vreme în urmă, acest lucru mi s-ar fi părut ireal. Acum, pare firescul vieții noastre.
Iran e o țară diferită. Cultură diferită, istorie diferită, reguli diferite.
Cum mă simt ca femeie turist în Iran?
Contradictoriu – ar fi probabil cel mai potrivit cuvânt, dacă ar fi să o spun foarte pe scurt.
Citisem câte ceva despre reguli și restricții, din timp, să nu fiu luată pe nepregătite. Știam că trebuie să ai capul acoperit și îmbrăcăminte decentă, știam că în moschei femeile au locul lor, știam că nu pot să-și facă pașaport fără acordul soțului, știam că trebuie să fiu atentă la mai multe detalii, etc.
Din primul moment, chiar în vamă, m-am simțit ciudat. Poate din cauza mea, a reținerilor mele, a faptului că nu eram sigură ce e voie și ce nu și eram stingherită. Nu știam dacă pot să mă adresez eu unui bărbat sau nu, nu știam dacă trebuie să fiu cumva în umbra lui Peter, nu știam dacă hainele mele sunt destul de potrivite, dacă pot să vorbesc tare, m-am trezit la un moment dat râzând și m-am oprit brusc, întrebându-mă dacă e decent sau nu, dacă oamenii din jur se uită la mine ciudat.
În prima seară m-am uitat insistent la picioarele femeilor de pe stradă. Aveam nevoie să știu dacă pot să port sandalele mele sau trebuie să am încălțăminte închisă. Era o grijă importantă pentru că nu îmi doream deloc să am zilnic bocancii în picioare și vara port doar sandale.
A doua zi am întrebat pe cineva, o femeie tânără. Mi-a zis că da, pot să port sandale, dar îmbrăcămintea trebuie să acopere total și brațele și picioarele.
Între timp m-am mai relaxat, încerc să fiu eu, așa cum sunt, cu decență, respectând regulile pentru că mi se pare corect așa, fiind în țara lor, chiar dacă sunt sau nu de acord.
Cum mă simt? Uneori mi-e greu. Inconfortabil. E vară, e foarte cald, 45 grade a fost până acum cel mai mult, să ai mereu mâneci lungi și capul acoperit nu e chiar ușor. Partea care îmi pare grea e dimineața, când dormim pe străzi în orașe, să am grijă să am capul acoperit chiar de când deschidem ușa la dubă, îmbrăcăminte decentă, nu pantaloni scurți, nu maieuri, etc.
Mă simt privită cu foarte multă curiozitate, uneori prea insistent, dar nu cu răutate, sunt mereu întrebată, de către femei, despre cum e viața mea în România, despre cum sunt eu ca femeie. Câteodată mă simt ciudat când în fața mea stau adolescente machiate atât de intens că nici nu-mi dau seama cum sunt trăsăturile lor, alteori discuțiile mă bucură mult, simt că dau și că primesc ceva prețios.
Femeile nu doar că trebuie să fie acoperite din cap până în picioare, ci hainele trebuie să fie largi, ca formele să nu se distingă. Straniu îmi pare că bărbații poartă ei blugi foarte mulați și tricouri strâmte, cu mânecă scurtă, că ei au voie.
Cred și simt cu toată forța de care sunt capabilă, că nu-i corect să fie diferențe între femei și bărbați, că dacă o femeie cu părul descoperit e considerată ”haram”, de ce n-ar fi la fel și un bărbat? Că dacă brațele unei femei sunt acoperite, de ce brațele unui bărbat pot să fie goale?
Cred și simt că nicăieri în lumea aceasta lucrurile care țin de orice persoană n-ar trebui să fie obligații, ci alegeri. Cred că n-ar trebui ca bărbații să aibă drept de moarte asupra femeilor nicăieri în lume. ”Dumnezeu nu pedepsește creația sa.” – e o inscripție în farsi într-un muzeu. Și atunci?
Cred și simt că regulile acestea au fost făcute pentru a ține femeile sub control, nicidecum pentru a le proteja… cred că de-a lungul secolelor bărbații au vrut să se protejeze pe ei înșiși doar, probabil simțindu-se slabi în fața femeilor, a fost nevoie să găsească soluții să se simtă puternici, sau măcar să arate că ei au puterea. Nu doar în Iran, desigur, în întreaga lume.
Dar… sunt discuții grele, dureroase, de secole, de mii de ani, sunt culturi profund întipărite în conștiința oamenilor și nu vreau și nu pot să judec, că nu-i locul meu să fac asta.
Femeile în Iran sunt frumoase.
Aranjate, cochete, colorate. M-a uimit, de la început, cât de puternic sunt machiate. Atât de multe femei cu operații estetice n-am văzut niciodată, din zece femei, două au nasul operat și probabil opt din zece au sprâncenele tatuate. Mă gândesc că, fiind nevoite să se acopere, să poarte haine largi, caută să se exprime pe ele însele cumva, modificându-și fața, sperând să se transforme în modelele pe care le văd pe internet, în vest. Și e păcat, că sunt femei fabulos de frumoase natural, cu trăsături bine definite, fermecătoare.
Sigur că mă bucur că trăiesc într-o țară în care femeile au o libertate mare, pot să fie așa cum își doresc.
Sigur că nu pot să înțeleg cultura islamică, că n-am crescut cu ea, nu-i în mine, doar încerc să prind de ici colo câte ceva.
Sigur că diferențele dintre femei și bărbați mi se par nedrepte – la plajă, de exemplu, femeile trebuie să stea pe plajă, în corturi și doar bărbații pot să înoate în mare. Da, există și unele locuri amenajate pentru femei, doar pentru ele, dar sunt puține și chiar și acolo, tot îmbrăcate trebuie să fie.
În Iran fetele poartă hijab – capul acoperit de la vârsta de 9 ani. Mi-e ciudat tare să văd fetițe ascunse total într-un chador care pare mai degrabă un costum pentru un spectacol de teatru, decât o îmbrăcăminte pentru o fetiță care vrea să alerge și să se dea în leagăn.
În unele zone se poartă nu doar hijab-ul ci și chador, ca o eșarfă imensă care le acoperă din cap până-n picioare.
Am observat că femeile care poartă doar eșarfa – hijab-ul sunt mai moderne, au capul acoperit mai mult de formă, poartă mai mult pantaloni, haine europene.
Cele care poartă chador sunt mai conservatoare, hainele lor sunt mai tradiționale, toate largi, toate acoperind totul, înafară strict de față, nelăsând nici un pic părul la vedere.
Ca turist femeie nu mă simt discriminată sau hărțuită în vreun fel.
Oamenii sunt extrem de politicoși, nu m-am simțit niciodată privită cu vreo ciudată insistență de către bărbați, nici inconfortabil sau stânjenitor. Hărțuită, nici vorbă. E ușor să fii femeie turist în Iran, dar experiența mea e a unei femei care călătorește mereu însoțită de soțul ei, deci nu prea știu, dar încerc să aflu, cum e să fii femeie turist singură în Iran.
Peter zice că mă vede că mă simt constrânsă, ca și cum încerc să mă simt liberă în timp ce sunt într-un cort, că simte că nu mi-e ușor, că mi-e frustrant fizic și emoțional.
Și că, în același timp, mă vede în relațiile cu alte femei, cum empatizez cu ele și mă simt solidară, cum mă interesează viața lor și ceea ce simt, cum încerc să aflu, să observ.
Cred că așa e. Simt nevoia să înțeleg.
Port hijab peste tot în locurile publice – îl dau jos când suntem în mașină și avem drum lung, dar îl port și în mașină atunci când suntem în orașe. Îl dau jos când urcăm pe munte sau când stăm într-un parc fără oameni, fix lângă mașină. Mă incomodează, nu mi-e la îndemână, m-am mai obișnuit, dar tot nu mi-e firesc. Port o singură eșarfă – cu foarte mici excepții – de acasă, din România, pentru că e subțire și nu-mi alunecă de pe cap, cum se întâmplă cu celelalte pe care le am la mine.
În două ocazii a trebuit să port și chador, la vizita în două complexe religioase care au putut fi vizitate doar însoțiți de ghid și respectând toate restricțiile. M-am simțit… legată. Constrânsă. Nefiresc. Nu-mi găseam locul, nu mă simțeam eu însămi. Dar cred că e normal că am simțit așa, e ceva extrem de aparte pentru noi, cei care venim din altă cultură.
Pentru mine, ca turist, e destul de ușor.
Cred că m-ar privi cu indulgență și dacă n-aș purta nimic pe cap, dar prefer să respect regulile.
Pentru femeile din Iran, viața nu e ușoară și totuși, e mai puțin grea decât în alte țări din est. Unele sunt împăcate cu restricțiile, am văzut multe femei care poartă chador sau hijab nu din obligație, ci din tradiție, cultură, că așa-i normal. Am văzut și multe femei care se simt foarte oprimate din această cauză.
Îmi doresc și sper ca femeile din Iran să poată avea o viață (mai) bună în viitor.
Să poată să fie ele însele, într-un proces de normalizare, de firesc, să nu-și dorească să se transforme în altceva decât sunt. Să își cunoască, accepte și înțeleagă valorile. Să își poată crește fetițele cu încredere în ele, cu speranță într-un viitor bun în țara lor.
Textele despre #drumulnostru le găsiți aici.
Pe Instagram postez la People Love Wandering.