Mamelor din lumea întreagă!

” Mama, iti multumesc pentru tot ceea ce sunt! “
Ce frumos o spun baietii de la Il Divo in piesa Mama.
Toti ar trebui sa simtim astfel pentru mamele noastre.
Sa fim recunoscatori pentru ceea ce suntem, ca suntem datorita lor, mamelor noastre.
Sa le iubim si sa le pretuim, sa fie mereu o parte importanta din sufletul nostru.
Insa, relatia asta, e normal si trebuie, da, trebuie, sa fie una bidirectionala. Sa aiba aceeasi forta de fiecare parte. Copiii sa-si iubeasca parintii, parintii sa-si iubeasca copiii. De ce nu se intampla mereu asa? Cine stie…
Relatia cu mama mea a fost, mereu, una dificila. Cu momente extrem de tensionate, cu ani grei de neintelegeri, de tacere inghetata, ani care, se pare, continua. Desi credeam cu tarie ca atunci cand vom putea discuta de la adult la adult, totul va fi altfel. Dar nu e. De ce continua nu stiu nici eu sau poate am obosit sa ma intreb. Au fost, desigur, si momente frumoase, de neasteptata apropiere, de sentiment de reala (oare reala?) relatie mama – fiica. Sentimente care, insa, s-au pierdut mereu in lupta neintelegerilor noastre. A caracterelor noastre, poate, mult prea diferite. A modului extrem de diferit de-a vedea viata. Sau, poate, daca ma gandesc bine, a caracterelor foarte asemanatoare. Doua pietre tari. Doar a unor moduri de gandire foarte diferite.
Si-acum, sunt si eu mama. Si ma doare gandul ca, odata, candva, piciul meu, ar putea sa fie atat de indepartat de mine cum sunt eu de mama mea. Ca si el isi va putea vedea de viata cu mine departe. Ca voi fi pentru el… aproape nimic.
Nu, sa nu credeti, nu sunt o mama posesiva. Chiar nu sunt. Si stiu bine ca cresc un pui de om care, odata, isi va vedea de viata lui, si viata lui va fi, mai mult ca sigur, undeva, departe, in lumea asta mare (si totusi, atat de stramtorata), dar nu legat de fusta mea, clar. Si nici nu doresc acest lucru. Tot ce sper si ce doresc e sa fie fericit. Asa cum el o sa isi doreasca. N-am sa-i impun limite, am sa-l invat ca poate sa zboare (ii voi spune, insa, ca nu e o rusine nici sa-si puna fruntea jos, sa-si linisteasca bataile inimii cand se va simti prea impovarat), ca poate sa cucereasca intreg pamantul daca asta isi doreste, ca sta doar in puterea lui sa faca tot ceea ce viseaza, ca trebuie sa lupte pentru idealurile lui, ca poate sa aiba esecuri dar ca nu trebuie sa se considere infrant, ca viata e facuta si din bune dar si din rele si ca el trebuie sa vada mereu partea plina a paharului, ca se va putea sa planga dar ca va si rade din tot sufletul. Si vreau sa-l invat cel mai important lucru, cel pe care eu, de mult prea multe ori, uit sa-l fac: sa se bucure de viata, de soare, de ploi, de firul de iarba, de glasul vantului si-al naturii. Sa traiasca, cu adevarat. Sa nu astepte ca viata sa vina la el ci sa alerge spre ea. Cu spatele drept, cu privirea senina si zambetul pe buze.
Nu stiu daca am sa fiu in stare sa-l invat toate astea, nu stiu daca voi avea intelepciunea necesara, puterea, rabdarea. Dar imi doresc sa-l ajut sa fie Om. Un om fericit. Si el va stii mereu ca-l iubesc cu toata forta de care sunt in stare, ca voi fi ACOLO pentru el oricand si ca sper ca niciodata sa nu fie atat de indepartat de mine cum sunt eu de mama mea acum. De care mi-e dor.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wW3u9-ytxFY&feature=related]