Mână în mână, pe străzile vieții

Gata hoinăreala, ne-am întors. Greu, dacă e să mă întrebați pe mine și, ceea ce mă bucură e faptul că Puștiul confirmă, am mai fi putut să hoinărim o vreme. Marea lecție a acestei călătorii îmi este tot despre oameni. Oameni de departe, oameni de aproape, oameni buni de care am parte și tare mi-e sufletul plin de recunoștință pentru asta, că am noroc de oameni frumoși care-mi întind cu drag o mână sau mă lasă să le îmbrățișez sufletul.
Un alt mare câștig al acestei călătorii de început de an e deschiderea Puștiului pentru drumuri lungi și noi, curiozitatea și răbdarea lui, dorința lui de implicare, capacitatea lui de adaptare și socializare cu oameni noi. M-a surprins, m-a bucurat și l-am admirat în extrem de multe situații, pentru modul lui de-a reacționa, pentru bunătatea sufletului lui și pentru candoarea lui de copil. M-a stors de energie în toate aceste zile și, în același timp, mi-a dăruit extrem de mult. Și tare bine a fost, mult peste toate așteptările… de fapt, anulând toate temerile mele dinainte de plecarea noastră în lume, așa, hoinari, în doi.
O să vă povestesc despre drumurile noastre, despre călătoria cu un copil de șapte ani, despre experiențe amuzante, despre oameni noi, despre admirație la cote înalte, despre frumusețe multă, despre o Italie care-mi pare mereu deosebită, despre timp petrecut cu sens. Sensul acela de care, cred, fiecare dintre noi avem nevoie, măcar din când în când. De-a ne umple sufletele cu frumusețile din jur, de-a descoperi locuri și oameni, de-a înțelege cât de mici suntem într-o lume extrem de mare, cât de vulnerabili și totuși, puternici. De-a ne umple cu minunea de-a fi. Și nu-i deloc puțin lucru.
Vă salut de-acasă, după o săptămână extrem de plină, de frumoasă, într-o zi de luni în care pornesc pe un drum nou, provocator, și-n același timp, închid o ușă a trecutului. Așadar, viața mi-e așa, cu de toate, încredere și dorință multă de-a face lucrurile, dar și temeri și nesiguranțe și multe necunoscute. Nu pot să fie doar bucurii, după cum, desigur, nu pot să fie doar dureri. Nu e ca și cum aș găsi eu vreo rețetă de trai zen, al meu cu mine și cu ceilalți, dar zău că orice călătorie pe care o fac mi-e mai mult un drum spre mine însămi decât orice altceva.
Cam așa am fost noi, zile multe, în doi. Doi copii, mână în mână, pe străzile vieții.