Manifest pentru mine însămi

N-am scris de multe zile. A trecut timpul într-un iureș și n-am găsit răgaz să mă așez în fața foii albe a ecranului, pentru nici unul dintre articolele pe care le aveam creionate în minte după întoarcerea din călătorie. Dar, firesc, ceea ce aveam în minte nu se potrivește acum cu ceea ce simt să scriu, așa că tot în așteptare rămân drafturile de povești, pentru când le-o fi vremea.

Aș vrea să scriu despre suflet. Să aștern în cuvinte tăceri care sunt vorbe ale sufletului. Să scriu apoi despre cuvinte folosite fără grija de a nu răni. Despre distanțe și nevoie de apropiere. Despre emoții, dor și pași greoi înspre liniștea interioară. Am sentimentul că-mi sunt trunchiate gândurile, că doar frânturi din ele reușesc să prindă contur, restul pierzându-se în iureșul emoțional.

Nu se regenerează sufletul și psihicul omului ca și sângele donat, nu se vindecă, nu se uită, doar înveți, că ești obligat, să trăiești cu toate. Tristeți, dezamăgiri, doruri. Le mai încui prin unghere ale minții, le mai pui deoparte, te amăgești că le-ai depășit, că ai iertat, că ai trecut peste, îți vezi de viață ca și cum ai reușit să faci din negru un alb senin și luminos, deși, de fapt, doar probezi diferite nuanțe de gri.

Vreau să fiu exact cine și cum sunt și am sentimentul, de-o vreme, că încep să-mi dau seama ce-i cu mine pe lumea aceasta. Că reușesc să mă văd într-o lumină tot mai clară, cu plusuri și cu minusuri, că pot să fiu onestă cu mine însămi și să-mi recunosc neajunsurile, dar și să-mi apreciez plusurile. Desigur, nu am răspunsuri clarificatoare la întrebări despre marele sens al vieții, despre motivele pentru care lucrurile se întâmplă într-un anumit fel și nu în altul… dar simt că încep să înțeleg că nu toate lucrurile depind de mine, că sunt unele care trebuie lăsate în voia lor, să se rostogolească singure și să-și împlinească rostul. Sau, să treacă, pur și simplu.

Cu mici sau mari ocoluri, știu că drumul merge înainte și simt tot mai mult că e un drum care mă duce undeva, chiar și atunci când îmi pare apăsător și epuizant, mă duce undeva către mine însămi. Cu fiecare zi, fiecare pas, mai învăț ceva. Acum, în acest început de an care m-a pus în fața unor schimbări deloc banale, învăț ceva ce mi-e necesar și important. Învăț că pot. Că pot mai mult chiar decât cred în sinea mea că pot. Că am în față obstacole pe care doar eu pot să le depășesc, singură, că nu o poate face nimeni în locul meu. Și mai învăț că doare, dar trece. Că nici durerea, ca și bucuria, nu sunt stări care să continue liniar, fără întreruperi. Învăț. Despre mine, despre oameni, despre mersul lucrurilor. E bine când înțeleg că, oricât de rău ar fi, nu e doar rău.

Așadar, zâmbește, Loredana, și mergi mai departe. Dacă e furtună, nu înseamnă că nu mai e deloc soare. (fotografia e de la Pompeii, într-o zi în care cerul era negru și întunecat într-o parte, și-n alta, soarele strălucea)