Maramureș, lemn și spații mici

M-am născut în Maramureș, dincolo de deal, în capitala Maramureșului istoric, orașul aflat acolo unde se agață harta în cui, Sighetu Marmației. Am crescut la bloc, printre betoane, într-o vreme în care viața la țară era încă autentică și știu că mi-am dorit mereu ca vacanțele mele să fi fost într-o gospodărie dintr-un sat. Așadar, fată de oraș, chiar dacă unul de provincie, mic, dar cu o istorie mult pierdută în veacuri. N-am avut contact prea mult cu tradițiile și obiceiurile de la țară, nici n-am fost fascinată de acestea în vremea copilăriei și a adolescenței. Doar ca adult am început să văd/simt lucrurile în mod diferit.

Și-apoi, faptul că m-am născut în Maramureș  nu-mi pare un privilegiu, așa cum nu-mi pare nici o povară. E un fapt. Puteam să mă nasc oriunde altundeva în vreun colț al lumii acesteia, cred că aveam același sentiment, că nu-i vreun merit al meu sau ceva ce să-mi atribui, faptul că fac parte dintr-o comunitate sau alta. Mă bucur că sunt din Maramureș, așa cum, probabil, m-aș fi bucurat și dacă aș fi fost din altă zonă.

Îmi plac tradițiile, mi-aș dori să luptăm mai mult pentru a ne păstra obiceiurile, mă atrag din ce în ce mai mult liniștea și sentimentul de autenticitate pe care-l găsesc în sate mici pierdute printre dealuri, unde încă nu s-a pierdut de tot spiritul vieții libere și foarte aproape de natură. Mă bucur să văd că se fac multe eforturi pentru a fi salvate gospodării tradiționale, că se pune mult accentul pe turismul rural, că oamenii sunt tot mai interesați de un stil de viață eliberat de constrângerile tehnologiei.

Dincolo de marea vâlvă creată de piesa celor de la Taxi, fără a discuta despre locurile în care se află sau nu Dumnezeu, îmi pare că lemnul și spațiile mici caracterizează mult Maramureșul și chiar au farmec aparte. Bisericile vechi de lemn, care rezistă timpului deja de sute de ani, cocoțate pe mici culmi de dealuri, au ceva magic. Au amprenta aceea a încrederii oamenilor locului în divinitate și-n credințele strămoșești. Au un iz de poveste și un aer care impune sobrietate și întoarcere în sine, autoanaliză și întrebări despre viață și sensul ei.

Sus să avem inimile, e gândul care îmi stăruie în minte și nu-i legat neapărat de divinitate, ci mai mult de fiecare dintre noi, de noi înșine, de-o stare de împăcare cu sine, de eliberare de constrângeri, limitări, prejudecăți.

Câteva fotografii, despre Maramureș frumos, lemn și spații mici. Și încă autenticitate.