Îl învăț să zboare

Da, asta-mi doresc să fac, ca mamă, asta mă străduiesc. Să-l învăț pe Puști să zboare. Nu la propriu, deși, și-acolo, dacă-și va dori, voi fi alături de el să-l sprijin și să-l încurajez. Mi-ar fi drag să iubească zborul așa cum îl iubesc eu, să caute să încerce diferite tipuri de zbor – deja știe ce înseamnă zborul cu balonul, l-am dus mereu cu mine când am făcut școala de parașutism și apoi de fiecare dată când am zburat cu parapanta, deci încerc să-l țin aproape de lumea aceasta – și să aibă în el dorința și vibrația aceasta care-mi curge mie prin vene când vine vorba de zbor… dar, acum la un alt tip de zbor mă refer.

Îmi doresc să-l pot învăța că are aripi, chiar dacă nu-și dă seama de asta, chiar dacă îi e teamă, să știe că are aripi, acolo, în sufletul lui. Aripi care să-i dea îndrăzneală și entuziasm și dorință de-a încerca. De-a depăși limite, frici, de-a merge mai departe, de fiecare dată un pas mai mult. Tocmai pentru a putea să se bucure de cât mai multe, de tot ceea ce viața are să îi ofere.

E un copil precaut. Extrem de precaut, până dincolo de limita firescului. Îi e teamă. De nou, de necunoscut, de aventură, de înălțime, de întuneric, de orice care depășește linia extrem de restrânsă a zonei lui de confort. Și-n același timp, pe cât de teamă îi e, pe atât de mult își dorește să încerce lucruri, să depășească frica. Nu are încă opt ani, dar duce deja o mulțime de lupte cu el însuși.

Două exemple. Trecem un pod îngust care se și balansează. Prima trecere o facem cu comentarii continue – nu-mi place, mi-e frică, nu mai vreau, sigur nu se răstoarnă?, etc. La întoarcere, împotrivirea e la jumătate, începe să înțeleagă că podul nu e un pericol, îndrăznește să se și îndepărteze doi pași înaintea mea. În următoarele zece minute, deja își dorește să mai treacă o dată podul, de data aceasta singur, mult mai relaxat, demonstrându-și lui însuși că nu-i e deloc frică. Și-i iese, e bine, fericit, mulțumit că s-a detașat de frică.

Alt exemplu. Rafting. De nivel doi, pentru începători, pe un râu liniștit. Două ore, cât durează tura, echipat până în vârful nasului cu tot ce-i trebuie, costum, cască, vestă, etc, el își plânge de milă – nu-mi place, sigur nu se întâmplă nimic?, de ce se mișcă barca mai tare? vai, mergem spre stâncă, etc… se bucură în momente prea scurte, prea puține, îi e frică și-l asigur continuu că e totul ok, are nevoie de confirmări, fără întrerupere. Când se încheie, deja ar vrea să o ia de la capăt, uită total că i-a fost frică și vede doar aventura, timp îndelungat vorbește doar despre cât de frumos a fost.

Nu vreau să îl forțez, mă străduiesc să înțeleg ritmul lui, să-i înțeleg fricile, limitele, felul lui propriu de-a trăi și simți lucrurile și vreau să-l ajut. Să-i fie mai ușor să depășească temeri, să aibă încredere, mai ales în el însuși, în forțele lui, în capacitatea lui de-a face față. E o muncă continuă, uneori titanică și pot doar să sper că vom face treabă bună. Sunt aici să-i deschid uși, să-i ofer oportunități, să-l încurajez să încerce, să-i arăt că poate, că aripile sunt acolo, să-i întind mâna de fiecare dată când are nevoie, dar zborul trebuie să fie al lui. Trebuie să învețe să zboare. Și va învăța, am încredere.