Azi, ciudat, mi-e dor de martisoare… de sentimentul pe care-l aveam, in copilarie, de 1 martie, de emotia cu care ajungeam la scoala si-i prindeam ” tovarasei ” invatatoare mica bijuterie e primaverii de reverul hainei. Si da, mi-e dor cumplit de entuziasmul infinit cu care-mi purtam, prins de uniforma, propriul meu vestitor al primaverii, al noii vieti. Mi-e dor de inocenta cu care traiam sentimentul ca posed o bijuterie nepretuita si stralucirea pe care o aveam in ochii nevinovati ai copilariei.
Mi-e dor azi. Si cum ar putea sa fie altfel, desi ani la rand am ignorat ceea ce ziua de azi simbolizeaza si m-am prefacut ca mi-e indiferenta, cum ar putea, totusi sa fie altfel? Mi-a fost indiferent ani multi si-am privit totul ca pe un ritual prea putin intim si sufletesc si mult prea mult transformat in oportunitate de capatare a unor avantaje materiale… si martisoarele n-au mai putut sa-mi ajunga la suflet, n-au mai putut sa ma sensibilizeze, sa ma atinga… chiar daca mi-erau daruite de persoane dragi sau de oameni straini… erau simple obiecte, goale de valoare sentimentala.
Insa azi simt un gol cumplit un suflet si-un dor nebun. Un dor de intoarcere la seninatatea cu care priveam candva viata, la bucuria simpla, la zambetele clare, nedisimulate, venite din adancul fiintei. Mi-e dor azi, cred, de fapt, de apropiere, de intimitate, de sentiment de apartenenta, de ne-singuratate.
Mi-as dori azi martisoare care sa-mi mangaie sufletul, sa mi-l umple de incredere si speranta.
Martisoare – izvor de viata, asta mi-as dori azi.
Si-as vrea azi sa-i strig lumii – haideti, oameni, sa ne daruim azi, la inceput de noua primavara, martisoare – stropi de suflet, sa ne bucuram unii pe altii, sa ne descretim unii altora fruntile impovarate de griji si sa ne dezbracam sufletele de hainele tristetii, ale deznadejdii si-ale lipsei de dorinta de viata. Si sa traim, sa ne traim unii pe altii cu sufletele deschise, cu daruire si implicare. Sa daruim azi, sa ne daruim…
Insa, in zgomotul infernal al vietii glasul meu se pierde tacut…
10 comments
Continuă să strigi.
Uneori faptul că ne aude măcar o persoană contează. Ca și faptul că am luptat pentur amintirile dragi. Pentru că sunt prețioase… și pentru că acele vremuri, acele mărțișoare de odinioară, erau atât de speciale. 🙂
Da, ai dreptate. Daca strigatul nostru ajunge, cu adevarat, la o singura persoana chiar, tot inseamna c-a avut un rost…
Doar ca… cred ca ai nevoie de multa forta si de multa determinare pentru a sta contra valului…
Va sa vina si primavara aia odata… Sau sa revina. Sau sa se-ntample….
Da, o sa vina. Clar. Si cu forta daca nu de bunavoie. Multumesc. Hotararea ta m-a ajutat, mi-a dat un impuls de incredere. Multumesc.
La multi ani ! 🙂
Multumesc. 🙂
Crezi ca e semn de slabiciune faptul ca dam – noi, femeile, in special – atat de multa importanta unor lucruri marunte? Cum e, de exemplu, martisorul pe care barbatii s-au plictisit sa-l ofere si femeile nu mai stiu sa-l primeasca?
Cu placere 🙂
Nu cred. Atat timp cat acea importanta nu devine prea „multa”. Atat timp cat un obiect denumit martisor nu ia locul altor aspecte ce ar trebui sa primeze. Spre exemplu intr-o relatie nemultumirea legata de (ne)primirea unui martisor (nu i-a placut ce i-a cumparat pentru ca a fost prea obisnuit/comun/nepersonalizat sau neinteresant din punctul de vedere al fetei, a costat prea putin, a cumparat o „porcarie” cand putea face ceva „hand-made” si astfel si-ar fi aratat o mult mai mare/imensa – sigur, asta e o ironie – afectiune, etc.) sa ajunga sa genereze o cearta serioasa. In ciuda faptului ca se poate ca baiatul sa fie de apreciat din perspectiva unor valori fundamentale, continue: sinceritatea, deschiderea catre comunicare, integritatea morala.
Da, draga. Cata dreptate ai! Poate ala a fost pretextu’. Ca sa scape de tine…
Auzi… calea directa n-ar fi mai buna? De ce e nevoie de pretexte?
@ Esqvilyn: Nu vorbeam de „prea mult” sau exagerari… ci de gesturi simple, frumoase, venite din suflet, primite cu suflet, gesturi imateriale (chiar daca sunt materializate, in cazul asta, in martisoare!)… Dar tu ai mare dreptate, de prea multe ori ne pierdem in „detalii”, detalii care, pana la urma, fac jocurile…
Comments are closed.