Mihaela, micuța cerșetoare

Ieri a fost ziua în care am decis că voi începe să iau oameni de la autostop, atunci când parcurg drumuri mai lungi cu mașina. Și-așa am și făcut. Am oprit la marginea unui sat și-am luat o mamă și-o fetiță de vreo șase ani. Apoi, am făcut un ocol de vreo zece kilometri în drumul meu, prin sate de Maramureș, și le-am dus acasă. Nu le-am luat bani, desigur, n-am să fac asta nici de-acum înainte.
În satul următor, mi-a făcut semn cu mâna un copil cu un rucsac în spate. Am oprit. A urcat în dreapta mea și-am înțeles atunci că e… un copil al străzii. Era murdară, mirosea așa cum miros copiii străzii, miros pregnant și înțepător de neîntâlnire a pielii cu apa. O fată pe care o credeam băiat. Mihaela, 10 ani. Locuia la vreo 30 kilometri distanță de satul de unde o luasem, mergea către casă. O trimisese mama ei, dimineața la șapte, să cerșească în satul acela. Dimineața pierduse autobuzul, într-un final o luase cineva cu o mașină, o altă femeie, și-o lăsase în sat.
Era ora 17 când am luat-o eu. Nu primise nimic, de la nimeni. Mi-a zis că a bătut la multe porți din sat, dar oamenii nu i-au dat nimic. Nici bani, nici mâncare. Am întrebat-o dacă mâncase ceva în ziua aceea, mi-a zis că da, acasă, dimineață, înainte să plece. Un copil de zece ani. Cu păr blond, tuns scurt, ca și Puștiul meu, cu niște ochi imenși, de un albastru senin, cu o gură frumos conturată. O fată frumoasă tare, în totală contradicție cu îmbrăcămintea ei murdară.
Poate că mi-a spus povești, clișee învățate să atingă latura emoțională a celor pe care îi întâlnește. Poate. Dar eu am ales atunci să o cred. Să cred că are 9 frați, un tată bolnav și o mamă casnică, care o trimite zilnic la cerșit. Că îi place să scrie și citească, că își dorește să se facă doctor. Că are visuri, chiar dacă trăiește într-o lume așa de limitată.
E drept, mi s-a rupt sufletul. M-a durut rău că n-am avut ce să-i dau. N-aveam nimic în mașină, nimic de mâncat, de băut. N-aveam nici bani. Plecasem din oraș pe nepregătite, vroisem doar să conduc o vreme, să liniștesc o furtună din mine – și-am condus ieri 200 km -, alimentasem mașina, cumpărasem o rovignetă și-mi rămăseseră 6,5 lei. I-am dat pe aceia fetei, rușinată că nu-i pot oferi mai mult. E drept, știu că n-am cum să schimb o lume, dar tot nedrept mi se pare, tot mă simt apăsată de neputința mea de-a fi real de folos. 
Când am lăsat-o pe strada ei, mi-a zâmbit recunoscătoare. A rămas în drum, să-mi facă cu mâna. Am plecat cu lacrimi în ochi, cu furtuna din mine potolită. Că deh, viața-mi servește lecții, doar că nu-s eu capabilă să le înțeleg pe toate. Pe multe dintre ele. M-am oprit într-un câmp apoi, și mi-am cules margarete. Primele din acest an, tare-mi mai dorisem să-mi iasă în cale un loc ca și cel de ieri, unde să mă pierd printre flori de câmp. Și să pot vedea mai limpede albastru cerului, dincolo de norii furtunoși din mine. Așa cum putea să vadă fetița de zece ani pe care am luat-o cu mașina, în ciuda norilor din viața ei.