Oameni, relații și bătăi din aripi

Cred că n-aș reuși vreodată să mă opresc din a diseca relațiile dintre oameni, din a mă chinui – la propriu – să le înțeleg. Să le accept, să pot să văd partea bună din toate, să mă împac cu un mers al lucrurilor care-mi pare adeseori extrem de nefiresc, care îmi zgârie fiecare simț.
Pentru relațiile care nu funcționează, că-s relații profesionale, de prietenie sau de iubire, încetez cu greu să arăt cu degetul înspre cineva anume, înspre altcineva decât înspre mine însămi. Suntem diferiți, cred că aceasta mi-e cea mai cruntă lecție a vieții. Suntem diferiți, vedem și simțim lucrurile diferit, avem așteptări și dorințe diferite, rareori ne regăsim pe aceeași cale de comunicare, limpede, clară, onestă, cu cineva. De cele mai multe ori mergem pe drumuri presărate cu tot felul de spini care ne înțeapă, obligându-ne să fim circumspecți, nesiguri, temători.
Sperăm că vom reuși să netezim drumul, să-l cimentăm, să ne ofere siguranță emoțională, stabilitate. Nu reușim mereu și nici n-am avea cum. Suntem diferiți. Nu ne pică toți oamenii cu tronc, nu ne simțim în largul nostru în preajma tuturor, dimpotrivă. Mi se întâmplă să simt un fel de reținere, sau de-a dreptul repulsie în preajma unor oameni. Nu-mi iese, chiar nu-mi iese deloc să fiu altfel decât rece și distantă cu oamenii pe care-i simt așa, un fel de spini în suflet. Și știu că e reciproc, adeseori. Încerc să înțeleg că e firesc să fie așa. Să nu mă placă toată lumea.
Sunt oameni care-mi stârnesc strângere de inimă de fiecare dată când ni se întâlnesc privirile. Sunt oameni cu care mi-aș dori să nu trebuiască să mai interacționez. Sunt oameni care-mi transmit nesiguranță și teamă. Teama aceea perfidă pe care o simt față de cei care una spun și alta gândesc. Nu-mi ascult intuiția, aproape că o ignor, de cele mai multe ori. Dar e acolo, mi se întâmplă să mi se confirme că ceea ce simțeam în prima clipă e real, îndreptățit, că n-am greșit simțind unele prezențe ascuțite, deloc potrivite cu mine. În momente de-astea îmi zic că devin eu prea antisocială. Că am tot mai puțină deschidere înspre oameni, că-i judec fără să-i cunosc. Și-apoi înțeleg că e firesc să nu ne pice toți oamenii cu tronc. Că e firesc să nu ne simțim confortabil în prezența tuturor. Că nu ne potrivim cu toți.
Și sunt oameni pentru care sufletul meu bate mai repede din aripi. Oameni cărora simt să le ofer, pentru care simt nevoia să fiu, fără certificat de garanție sau polițe de asigurare. Oameni care îmi doresc să fie. Cu care să construiesc temelie solidă de construcție sufletească. Să mergem pe același drum și să fie drum cu sens dublu, și dintr-o parte, și din cealaltă, ca să poată să funcționeze, să aibă sens, să umple, să îmbogățească.
Nu lumea te rănește, ci propriile tale așteptări. Mi se tot spune acest lucru. Că trebuie să mă vindec de așteptări. Dar nu pot, n-am cum să fiu de acord cu asta. Simt că n-avem cum să trăim total detașați de așteptări. Că n-ar avea sens relațiile între oameni, dacă n-ar exista nici un fel de așteptări. Că așa cum ne dorim să dăruim, avem nevoie să și primim. Că e firesc să fie așa, un schimb, de emoții, de trăiri, de atașament, de sentimente.
Aș vrea să am mai multă încredere în intuiția mea. Să nu încerc să înăbuș tocmai ceea ce mă reprezintă, ceea ce sunt. Aș vrea să am tăria să mă rup de relațiile care-mi toarnă durere în suflet. Aș vrea să am capacitatea să judec lucrurile corect și să văd limpede. Să nu nedreptățesc, să nu aștept eforturi absurde, să nu cer ce-i nefiresc de cerut. Să nu simt atât de multă apăsare și tristețe și amărăciune. Și venin. Aș vrea.