Lupta noastră cu ambliopia

Ambliopie în stadiu avansat. Combinată cu hipermetropie. Și o mică tendință spre strabism.

Acesta a fost diagnosticul exact acum trei ani. Noiembrie 2013. O bucată de cer picată taman peste sufletul meu de mamă de Puști de cinci ani. Spaimă multă, autoculpabilizare multă, întrebări multe. Habar n-aveam ce înseamnă acest cuvânt, ambliopie, care-mi părea un balaur cu multe capete. Apoi, pas cu pas, răspunsuri lămuritoare și anularea sentimentului de neputință. Au urmat multe luni, pe parcursul a doi ani, de sesiuni de exerciții oculare zilnice, la cabinet oftamologic, cu o doamnă asistentă exemplu de răbdare și implicare, exerciții pentru forțarea ochiului leneș să iasă din starea lui de comoditate și să funcționeze, combinate cu purtarea unui ocluzor când pe un ochi, când pe altul.

Puștiul era la grădiniță atunci și mi-era teamă de sensibilitatea lui și de faptul că se va simți complexat să aibă mereu un ochi acoperit cu un bandaj. Mai mult m-am temut de acest aspect, decât de disconfortul fizic la care era supus. Dar el a primit lucrurile firesc, ca o necesitate care nu suportă nici mofturi, nici amânare și s-a transformat în copilul de care alți copii nici nu râdeau, nici nu îl marginalizau, dimpotrivă, ocluzoarele lui colorate, cu modele de pirați și alte desene, erau o atracție pentru grupul lui de prieteni și colegi.

La început a purtat ocluzorul câte zece – doisprezece ore pe zi, adică toată ziua. Dificil, vă spun sincer. Eu, ca om mare, n-aș fi rezistat, mi-ar fi venit să-mi smulg bandajul acela de pe ochi de o mie de ori pe zi. Am încercat să port unul într-o zi, ca solidaritate față de Marc, dar n-am fost capabilă să rezist. Și el, cu mici împotriviri, a făcut acest lucru luni de zile, timp de doi ani. Numărul de ore de purtare a ocluzorului a tot scăzut treptat, până am ajuns la momentul când n-a mai trebuit purtat.

Ambliopia lui Marc era într-o fază avansată când am descoperit-o și, spre norocul nostru, după doi ani ea s-a stabilizat la un nivel extrem de bun, aproape de anulare. De pe panoul cu însemne, din cabinetul oftamologic, Puștiul vedea, în noiembrie 2013, doar primul rând de sus, cu semnele cele mai mari, restul erau toate în ceață, nu le putea distinge. Apoi, după doi ani de tratament, a ajuns să vadă nouă rânduri din zece. Un regres fantastic al bolii. Acum, după încă un an, ambliopia e stabilizată acolo și șansele să mai evolueze boala vreodată sunt extrem de mici.

Ca parte negativă a acestei situații e faptul că ochiul sănătos cu care vedea toate rândurile, s-a pierdut și el un pic și acum cu ambii ochi nu reușește să citească ultimul rând de pe panou. Dar e un lucru extrem de acceptabil. Gen, un sacrificiu mic, pentru un rezultat mare. Suntem norocoși, Puștiul e un copil care a dovedit, în această problemă deloc ușoară, o forță și o perseverență admirabilă.

Așa cum a acceptat atunci, în urmă cu trei ani, purtarea ochelarilor fără nici un fel de preaviz sau pregătire, s-a și obișnuit cu ideea că el e Marc cu ochelari. Dioptriile s-au modificat și ele în timp, ochiul bolnav a trecut de la +5 la +2,5 și probabil vor mai scădea în timp. Schimbăm ochelarii anual, facem controale periodice.

Așadar, am vrut să scriu articolul acesta dintr-o solidaritate față de părinții care simt aceeași spaimă ca cea pe care am simțit-o eu confruntându-mă cu această boală, părinți care mă întreabă ce-i de făcut, părinți pe care-i văd crispați și temători în cabinetul oftamologic pe care încă îl frecventăm destul de regulat. Se poate, e o problemă care are soluție la vârstele mici ale copiilor, ambliopia poate fi corectată până pe la vârsta de opt ani. Cred în continuare că sănătatea ochilor copiilor noștri – de multe ori, e greu de depistat și observat că există o problemă – e extrem de importantă și ar trebui ca un control oftamologic cam la vârsta de trei ani să fie obligatoriu.

S-auzim de bine. Sănătoși. La minte și la trup.

(de la stânga la dreapta, Marc în 2013, 2014, 2015 și 2016)