Mă plimb zilele acestea printre oameni mulți, de toate felurile, culorile, etniile și-așa mai departe. Oameni și oameni și oameni. Și mă gândesc, asta fac eu cel mai mult, desigur. Gândesc, analizez, mă întreb, problematizez.
Mă gândesc la oamenii care au încredere în noi, oamenii care ne primesc în viețile lor și ne iubesc, că ei sunt cei care ne învață despre siguranță și stabilitate, despre bucurie și stare de bine, despre mers neînsingurat pe drumul vieții. Cred că, în esență, suntem singuri, noi cu noi înșine, și-n drumul nostru prin viață ne însoțim pașii cu ai altora pentru că avem nevoie să împărtășim, pentru că avem nevoie să dăruim, să primim, pentru că ne e greu să fim singuri și atunci când suferim, dar și atunci când ne bucurăm. Uneori ne însoțim pașii un timp mai îndelungat, alteori unul fugitiv, uneori cu pași frumos armonizați, alteori într-un mod războinic, distructiv.
Mă gândesc la oamenii care ne dezamăgesc și îmi dau seama că sunt tot oameni ca și noi, că toți dezamăgim, că nu-s mereu doar ceilalți de vină, deși ne e întotdeauna mai ușor să găsim vinovați înafara noastră, pentru rănile pe care le suferim. Mă gândesc că oamenii care ne resping ne învață despre resentimente. Despre teamă și nesiguranțe. Despre neîncredere în noi înșine și-n cei din jur. Ne rup bucățele de suflet pe care nu și le doresc, de fapt. Ne ciuntesc, ne lasă incompleți. Dar alegem singuri să (ne) dăruim, să ne arătăm în toată vulnerabilitatea noastră, să deschidem larg ușile inimii. Și-apoi, când se întâmplă să nu fim întâmpinați cu aplauze și recunoștință la cote înalte, când nu primim ceea ce considerăm că ni se cuvine, ni se pare nefiresc și căutăm să învinuim. Uităm că suntem diferiți, avem valori și așteptări diferite, nu ne potrivim pașii în cel mai sincronizat mod, ne mai călcăm unii pe alții pe suflete, intenționat sau din greșeală.
Se întâmplă, e viață, știu. Salutări din Napoli.
2 comments
Salutari, Lore scumpa! Aproape ca pot simti raceala apei, dar privind la chipul tau incalzit de un soare (care-i la fel si in Italia ca in Romania sau Danemarca sau Anglia sau alte tari pe unde-s oameni imprastiati ) pot sa ma incalzesc si eu inlauntru..si sa ma minunez ca mi-a devenit un chip drag, familiar, de acasa. Ce povesti ciudate ..cu oameni 🙂 Ce mult sens in nonsensurile incoerente din mintea mea, hihi.
Iti transmit mesaje pe aripi de vant si raze de sori, prin valuri domoale si linisti de seri si dimineti.
Oamenii…un sac de oase şi douăş’unu de grame de suflet. Uneori mult mai puţin. Rareori mai mult.
Îmi aduci şi mie o napolitană…? :-” Hai că-ţi dau un huguleţ pe ea. 😛
Bine, fie, ţi-l dau oricum, că mi-eşti dragă! >:D<