Pentru tine nimic nu e simplu…

Pentru tine nimic nu e simplu, asta-mi repetam obsesiv în această seară, în timp ce străbăteam în ritm alert – mintea mea are nevoie, uneori, mai mult decât de orice altceva, de oboseală fizică – toate străzile din zona în care locuiesc.  Te tot împiedici și te cramponezi de lipsuri și de ceea ce (crezi tu!) nu poți să faci, în loc să te motiveze reușitele și să înțelegi că depinde de tine, dacă îți dorești, să realizezi. Deh, o fi apanajul oamenilor care se trezesc mai mereu cu fața la cearceaf și n-au cum să vadă frumusețea unei noi zile.
Cred că-mi zic de zeci de ori într-o zi – pune mâna și fă. și-n clipa următoare – ehh, n-are rost. Și tot așa. Și toate lucrurile acelea pe care nu le fac se-adună în mine, până ajung să simt că mă sufoc și că nu pot să respir de-atâtea frustrări și nemulțumiri. Și nervi și furie pe mine însămi.
Nu mai știu, zilele astea, cu ce mecanisme funcționez. Par să fie ori ruginite, ori sătule de-atâta funcționare anapoda, toate rotițele care fac parte din mașinăria asta numită viața. A mea.
Ce-aș vrea? 
Aș vrea să mă trezesc dimineața și să am energie și chef și determinare. Și să fac. Toate lucrurile alea care-mi trec prin minte și-mi doresc să le realizez. Cele două proiecte pe care le vitregesc cu fiecare zi care trece cu mine pierzându-mă prin zone gri.
Aș vrea să-mi iasă planurile de vacanță la care muncesc de ceva vreme și mă tot împiedic. Ba de-un drum prea lung, ba de costuri prea mari, ba de dorințe fanteziste. Ufff, de ce-o fi așa de greu să împac toate? Și munte, și mare, și orașe, și biciclete, și joacă, și surprize, și zi de naștere de Puști?!
Aș vrea să pot să mă bucur. De momente, de oameni, de ploaie. Pur și simplu. Dar, așa cum zice Andrei Pleșu, suntem prea agățați de trecut, prea focusați pe viitor, ca să ne putem trăi prezentul cu detașare. Fir-ar el de prezent, c-așa se tranformă doar într-un trecut gol și stins.
Deocamdată toate-mi dau bătaie de cap. Mă strâng, așa, ca-ntr-o menghină și nu mă lasă să mă relaxez. Îmi tot urlă-n timpane – fă, trebuie să le faci, trebuieeee! Ceva remedii? Am încercat cu tras aer adânc în piept, cu plimbat prin ploaie, cu lecturi motivaționale. N-a mers. Ghemotocul acela de stres se rostogolește-n mine și tot crește, și crește. Ufff! Am nevoie de ajutor!