Ne e necesar să trăim printre oameni. Avem nevoie de ei aproape la fel de mult cum avem nevoie de aer. Singurătatea, aceea totală, nu-i pentru oricine, poate că nu-i pentru nimeni, nu adevărat. Pentru noi, cei mulți, ființe sociale, ne sunt necesari oamenii din jur. Atunci când plângem, atunci când ne bucurăm. Nu le putem trăi, nici pe unele, nici pe altele, singuri.
E ușor să cunoști oameni. Trăim cu ei, printre ei. E în firea lucrurilor să cunoști oameni noi sau să lași în urmă oameni cunoscuți demult. E ușor să ne petrecem timpul împreună cu alți oameni, la muncă, acasă, în vacanțe, oriunde. E o nevoie pe care o satisfacem așa cum putem, uneori mai expansivi, alteori mai reținuți, dar ne jucăm rolurile așa cum trebuie, cam de fiecare dată. Și avem oameni aproape, cunoscuți, amici.
E greu să îți faci prieteni. Să renunți la armura de anti-sociabilitate pe care fiecare dintre noi o purtăm la un moment dat (așa, că, deși suntem animale de turmă, avem în noi un instinct de apărare extrem de bine dezvoltat) și să lași pe cineva să se apropie. Să se apropie așa de tare încât să îți atingă sufletul. Să te temi și în același timp, să fii perfect conștient că nu mai ai cum să dai înapoi, că odată oferit, ceea ce-ai dat nu îți mai aparține. Să știi că, inevitabil, trăirea înseamnă atât bucurie, cât și tristețe și niciodată apropierea de cineva nu va aduce numai seninătate și împlinire ci și furtuni care te vor răni și-ți vor lăsa cicatrici adânci.
Și totuși, ne dorim prieteni, tânjim după apropiere, după intimitatea aceea care-ți dă siguranță, încredere și bucurie. Ne dorim aproape oameni care să ne înțeleagă, să ne primească în viața lor și să se bucure că suntem. Ne dorim apreciere și sentimentul acela că mergem însoțiți pe drumurile vieții noastre, că pașii noștri au alături alți pași care rezonează în (aproape) același ritm. Ne dorim să dăruim și să primim, în același timp. Treaba aceea cu dragostea necondiționată, nu, nu funcționează, cu atât mai puțin în cazul unei prietenii, când, de fapt, totul este despre satisfacerea reciprocă a unor nevoi.
Cum faci, când simți că un om e acolo, așa cum ți-ai dori, să nu se termine? Sau cum accepți că o prietenie care părea durabilă, se rupe brusc, după ani de zile? Dincolo de reproșuri, sau resentimente, sau vinovății… că oricum nu-și au rostul… cum faci ca oamenii să-ți fie prieteni și prietenii să-ți rămână alături? Mda, nu-s decât întrebări retorice… Și-s două lucruri care-mi stăruiesc în minte acum și nu-mi dau pace, și-aș vrea să le pot accepta, să le pot înțelege… nu poți să ții pe cineva lângă tine cu forța…. și ai grijă de prietenii tăi…
10 comments
Unele prietenii chiar n-au sfarsit, desi suntem „fortati” sa le acceptam adeseori „finalul”… asa cum ni se prezinta. Stii tu, chestia aia cu reciprocitatea despre care tot vorbeam noi…. daca nu suntem doriti in viata cuiva decat asaaa, sporadic si de la distanta, iar noi nu vrem sa pricepem, la un moment dat tot vom pricepe si vom renunta, nu insa si la dragoste ori afectiune. Prietenul acela va avea si va regasi in noi intotdeauna un prieten…
Cred ca iubim, respectam mai mult cand ne retragem discret din viata celui ce nu ne (mai) doreste, pt ca poate il obosim sau are alte idealuri, desi zau nu ne-am dori… alteori si doua taceri ingemanate, ori surori fac mai mult decat 1 000 de vorbe fara sens.
Nu stiu daca e bine sau nu, eu mi-am lasat usile deschise pentru toti prietenii, n-am stat sa fac analize cost-beneficiu ori sa vad care „merita” si care nu. Eu sunt ultima care ar merita ceva, asa incat… sunt binecuvantata cu fiece prieten care zambeste si se bucura cand ma revede, iar cine ma cauta, stie unde ma gaseste 🙂 Ah, daca nu ma mai cauta, inseamna ca eu nu-i fac trebuinta. Ma impac cu asta si-l iubesc in continuare. De unde mi se permite, adica de la distanta.
Eu nu știu să iubesc retrăgându-mă, nu știu, și pace. Dacă cineva, un prieten, nu m-a mai vrut, m-am sfârmat în bucățele, m-am făcut praf, am acceptat că n-am avut alternativă, dar nu am știu să continui să iubesc. Nu senin, nu deschis, nu iubire. Da, clar, nu e indiferență, niciodată nu va mai putea fi, dar nici iubire nu e. Nu poți iubi pe cineva care te lovește. Sau te lasă în urmă. Sau… orice.
Ba poți, Loredana…ba poți. Doar că e o iubire/afecțiune asumat unilaterală, de la care ești conștient că nu aștepți nimic. Și câteodată, tocmai acestea sunt cele ce durează.
Nu cred că trebuie să faci ceva anume, forţat. Cred că trebuie doar să fii tu 100% şi atît. O prietenie adevărată nu se bazează pe aparenţe – aia e doar folosire reciprocă, nimic altceva. Dacă un om alunecă în afara unei prietenii înseamnă că n-a fost ceva suficient de real şi reciproc. Poţi păstra amintirea clipelor frumoase şi atît. Îmi tot revine în minte o replică ce se potriveşte în mai multe situaţii similare: „You have to let him go”. Top gun, desigur – Viper către Maverick, la spălător, după ce Goose a murit. Căci şi pierderea unui prieten e tot ca un fel de moarte, doar că nu neapărat fizică. Dar trebuie s-o accepţi şi s-o laşi în urmă.
Huguleţ? 😉 >:D<
Asta-i discuție de-aia care merge numa-n cerc și nu ajungi la nici o concluzie. Că, deh, unele lucruri nu le putem face decât în felul nostru strict personal, oricât ni s-ar zice dinafară…
Da’ las, să apreciem ce-i de apreciat, nu?
Știu că o să sune trist, dar bănuiesc că toate îmbrățișările din lume n-ar fi de ajuns pentru mine… așa penurie e…
Penurie? Si la tine….?
Cum altfel? Noroc că există surogate cu care ne-amăgim…
Asa este! Slava Domnului pentru surogate! (cinic, nu? era menit sa sune asa, exact cum este)
Trimit si un „pup”, tot pe post de surogat, uneori face bine. Chiar daca nu dureaza in timp.
O zi spornica sa ai!
Am destui huguleţi pe stoc, comandă specială pentru tine. Uite: >:D< Dar am senzaţia că pentru a avea efectul scontat, trebuie să vină din cu totul altă direcţie. Iar acolo nu mai am putere, oricît aş vrea să te pot ajuta. 😉 Şchiopătînd, sînt totuşi aici. Capu' sus! :-* @};- %%- 🙂
Grea temă. Putem dezbate mult şi nu diminuăm riscul de a nu termina cu o concluzie valabilă.
Important e tonul relaţiilor dintre oameni, iar restul vine de la sine.
Zic şi eu… 🙂
Weekend plăcut.