Sagan. Povestea unei iubiri.

Sunt unele cărți pe care-i necesar să le citești. Chiar dacă doare. Sau, tocmai pentru că doare. Pentru că ating zone extrem de sensibile, pentru că te fac să te întorci către tine însăți, pentru că nu le parcurgi filele cu indiferență.
Așa a fost pentru mine cu cartea lui Annick Geille – Sagan. Povestea unei iubiri. O carte controversată și apăsătoare pe alocuri, o carte intensă, despre resentimente și temeri, despre superficialități și poveri purtate din copilărie, o carte despre iubire, cum altfel?
Despre Francoise Sagan trebuie să recunosc că nu știam foarte multe. Că e franțuzoaică, una dintre scriitoarele de succes ale Franței, că a avut o viață plină… dar cam atât. Nu i-am citit nici una dintre cărți, știu că Bonjour Tristesse e cartea cea mai cunoscută. Însă, citind această carte, scrisă de altcineva despre ea, ai senzația că intri în viața ei intimă, că ești un pion acolo, observând, înțelegând, luând parte la furtunoasele trăiri ale celor din mediul ei. La viața ei aparte.

” Scriind, salvăm ceea ce iubim. „

Mi-a plăcut cartea, desigur. Mi-a plăcut tare mult, deși mulți ar spune că-i o carte nelalocul ei, fiind vorba, măcar într-o mare parte, despre iubirea dintre două femei. Iubirea dintre autoarea cărți și Francoise. Pe mine nu m-a deranjat, cred că-i alegerea fiecăruia dintre noi înclinația sexuală și, atât timp cât se desfășoară în spațiul lor, fără să deranjeze pe alții… Mi-a plăcut, de fapt, pentru felul autoarei de-a spune lucrurile. Cumva voalat, suav, nederanjant, deși era vorba despre trăiri extrem de intense, de momente critice… Iubirea e ridicată la rand înalt, așa cum îi stă bine, își are soclul ei și totul palpită în jurul a ceea ce ea aduce în viața și-n sufletele celor ce-o simt. E iubirea aceea idealistă care crede totul posibil, iubirea cumva fantasmagorică și imposibilă.

” Francoise mă învățase singura știință care contează: distrugerea comediilor pe care le jucăm, orbiți fiind de noi înșine.”

E povestea unei vieți trăite pe marginea celebrității, hrănită din ea, e povestea celor lipiți de Francoise, bărbați sau femei, toți iubind-o cu aceeași obsesivă pasiune, toți fiind legați de ea într-un mod distructibil, neputându-se detașa, având o viață proprie. Da, este despre lanțuri invizibile, dar crunte, despre apăsătoarea dependență de cineva, despre nevoia de împlinire în dragoste, despre lupte și dezamăgiri. E imposibil, ca cititor, să nu te regăsești, măcar pe alocuri, în caracteristicile vreunuia dintre personaje… pentru că le cam au pe toate… orgoliu, vanitate, încredere, nesiguranță, speranțe, tristețe, dragoste idealistă, egoism…

” Trebuie să îmi fi recunoscut handicapul, care era probabil și al ei, singurătatea, această prietenă de care îmi era rușine. „

E frumoasă cartea, e frumos modul în care e scrisă, e frumos că m-a ținut atât de prinsă între paginile ei, că, deși mi-a înveninat cu și mai multă tristețe sufletul, m-am regăsit așa de mult în ea… Chiar vă recomand să o căutați. 
Nu ai observat că cele mai frumoase amintiri sunt momentele de singurătate? – e o întrebare în carte, la un moment dat. Așa o fi?