Puștiule, crești prea repede!

E senzația pe care-o am de cele mai multe ori când mă uit la el. Și-o fac, de multe, multe ori, greu de numărat, într-o zi. Dar, cel mai mult, mă gândesc la asta seara, când e adormit și mă duc să-l învelesc și să-i dau la parte părul transpirat de pe frunte.
Puștiule, crești prea repede, îi tot spun în sinea mea, și tare mă tem în fiecare clipă că nu-ți pot face față, că nu pot fi ceea ce tu ai nevoie, c-am să mă împiedic prea mult, c-am să te limitez în loc să-ți dau aripi, c-am să fiu mai mult ce n-aș vrea, decât ce-aș vrea, din prea multă dorință de a face lucrurile bine.
Da, știu, cine stabilește ce-i firesc, care-s normele în care să te încadrezi, standardele, cum ar trebui să fie manualul de creștere perfectă a unui copil? Nu știu să răspund la întrebarea asta, știu doar ce simt. Și sigur simt că e loc de mult, mult mai mult.

(uite-așa, când reușesc să fiu copil, cu tine, tare simt că merg pe drumul bun)

E adevărat, simt că cresc o dată cu tine, n-am senzația că drumul duce-n sus pentru tine și pentru mine el deja coboară. Nu, simt că alături de tine cresc și eu, învățând să fiu mamă și om. Dar, timpul trece prea repede. Încă mi-aduc aminte cu prospețime de senzația de teamă acută pe care-am avut-o în prima ta noapte de viață. În starea aceea lipsită de luciditate, cu simțurile acutizate și în alertă, în suflet mi se zbătea, sufocând dragul de-a te avea, spaima cumplită că eu nu-s capabilă să fiu mamă. Mă uitam la degetele tale micuțe, la ochii strânși și pielea zbârcită și mă chinuiam să-mi țin firea, să nu dau drumul avalanșei din mine, să fiu tare… că așa trebuia, nu? N-aveam atunci de unde să știu că voi face față lucrurilor. Și uite că au trecut aproape șase ani în care mi-am exercitat meseria asta de mamă 24 de ore din 24 așa cum am putut, uneori simțind că fac ce trebuie, alteori, de multe ori, temându-mă (da, știu, teama e laitmotiv pe aici) că-ți fac rău străduindu-mă prea mult să-ți fac bine…
Ești mare, ești prea mare deja, aproape școlar, cu o putere de înțelegere incredibilă, și-am impresia că nu-i nevoie decât să închid o dată ochii și tu să fii deja și mai mare, imediat adolescent ce nu va mai trebui să ne-nalțe pe un scaun să mă poată pupa pe frunte (n-o să mai fie cazul, oare?). Mi-am dorit mult să crești, să pot comunica cu tine, să avem discuții, să fii mare… ei bine, acum aș vrea să mai rămâi copil o vreme. Una lungă, să ai cinci ani măcar încă cinci ani, să mă pot bucura din plin de toată frumusețea vârstei ăsteia minunate. Să fii mare deja, dar încă să fii copil. Să-mi ții obrajii în palmele tale micuțe, să ai nevoie de mine și totuși să încerci să te descurci singur, să-mi spui că ești fericit să fii cu părinții tăi dragi, să-ți povestesc seara despre aventurile copilăriei mele, să ai întrebări și dorințe multe. Să te joci și să vezi în toate o joacă. Să ai încredere și în brațele mele să-ți găsești alinare. Să fii mare, dar să fii copil încă.
Aș vrea să nu crești așa de repede. Și-aș vrea să nu-mi fie teamă de vârstele ce-or să vină. Dar și tu crești, și mie mi-e teamă. Și-așa cum îmi zic în fiecare seară, îmi doresc cel mai mult să fii sănătos, că-n rest, o să le facem față cumva la toate.