Și s-a făcut fluture

Mă înalț uneori. Îmi zic că pot să o fac, că are sens, că e ceva, acolo, mai sus, care mă cheamă, mă așteaptă, pregătit parcă special pentru mine. Și calc pe trepte presărate cu mărăcini ai temerilor și ai neîncrederii și așa, cu picioarele însângerate, urc. Pentru că par uneori a avea aripi – de-alea firave, de fluture, dar aripi – în suflet și emoția pe care mi-o poartă vântul prin inimă mi-e lanț invizibil de sprijin.

Însă, acolo sus, unde ajung câteodată, spațiul e strâmt, îngust, sufocant, insuficient. Încerc să mă ridic, dar dau cu fruntea de realitate. Zbang. Cruntă lovitură. Și-mi zic că trebuie să trec înapoi în cușcă. Că nu sunt un om liber. Pentru că libertatea înseamnă să știi cine ești și să îți fie ție de ajuns acest lucru. Îmi spun și-mi repet și-mi explic eu mie de ce-mi pare că sunt strâns încorsetată în limite și temeri. Că deh, pentru mine drumul până la – să-mi fiu eu mie de ajuns – e lung, anevoios, și uneori de-a dreptul himeric.

Dar continui. Pas cu pas. Jos, sus, rareori pe undeva pe la mijloc, printr-o zonă a falsului calm al netrăirii. Când sunt jos, nu văd nici trepte, nici alte modalități de-a urca, vreo frânghie, măcar. Uneori înțeleg și-aștept să văd, să simt mai clar, să treacă furtuna, alteori, de cele mai multe ori, mă zbat, mă chinui, îmi însângerez sufletul neacceptând. Dar de trecut, trece. Și vin și zile, clipe, de zbor. Către culmi care-mi umple plămânii cu aer tare de trăire palpabil de intensă, dureros de vie. Și dau din aripi cu frenezie, încercând să opresc clipa, să încarcerez emoția, bucuria. Să o păstrez, să-mi fie. Dar aburul de emoție se pierde, se estompează și ciclul se reia, iar și iar. Omidă, fluture, omidă, fluture.