Provincial(ă)

E un sentiment mai degrabă plăcut, decât stânjenitor. Mă refer la faptul că sunt, până-n măduva oaselor, o provincială. O mică țărăncuță, cum s-ar zice. Dar una de Maramureș, ceea ce nu-i puțin lucru, nu?
Mi-am dorit mulți ani să fi locuit într-un oraș mare. Adolescentă fiind, visasem la Timișoara, Cluj, sau București, la niște ani de facultate unici și de neuitat. Apoi, mi s-au întins aripile visurilor de-a trăi într-o metropolă și Londra mi-a făcut cochet cu ochiul. Am tânjit după agitație, după acea libertate care-i caracterizează pe cei care aleg să locuiască într-un oraș mare, am visat la posibilitățile culturale, la locurile diverse de petrecere a timpului liber, la viața de noapte colorată… am visat, am dorit, am sperat. Ceva din dorul ăsta de-a fi parte dintr-o lume în continuă alergătură, a iureșului vieții, a rămas în mine și se mai activează din când în când.
Însă, cu cât trece mai mult timpul, cu atât îmi dau seama că eu, de fapt, aparțin locului aceluia care m-a adoptat, Baia Mare. Că mi-e drag orașul acela mai mult decât aș crede chiar. Mi-s dragi străzile lui, și clădirile, și istoria lui și viața de acolo, cu toate lipsurile, cu toate limitările și posibilitățile reduse de a face orice. Mi-e drag, desigur, cel mai mult, de oameni. De oamenii mei. Ahh, cât e de bine să poți folosi acest pronume al posesivității, câtă voluptate poate fi în el. Dar e real. Pentru că, e clar, acesta e marele avantaj al unui oraș mic. Poți să fii parte dintr-o comunitate, poți să faci lucruri cu oameni și pentru oameni, poți să simți că viața nu-i doar despre alergătură, despre satisfacerea unor nevoi materiale, despre muncă și iar muncă. E și despre bucurii simple, despre părtășie, despre a nu fi singur printre oameni.
Și e cu atât mai real, cu cât scriu acest post tocmai de-aici, din mijlocul iureșului nebun, al junglei Bucureștiului, de la mai mult de 600 km de casă unde mă simt ca și peștele pe uscat. Beau o cafea – e bună, ce-i drept – și mă gândesc cu drag și dor la orașul meu de provincie, locul acela în care mă simt în largul meu, mă simt acasă. Așa, ca o mică țărăncuță ce sunt.

(nu-i nimic ironic în postul ăsta, sau acuzator, sau ceva… doar că zilele astea, printre oameni din orașe mai mari, fiind singura din nord, din Maramureș, n-a fost posibil să nu simt că-s privită așa, cu indulgența pe care o ai față de cei cumva neprivilegiați. și eu nu simt că aș fi așa, dimpotrivă, mi-e drag că sunt cine sunt și de unde sunt)